Cartea neisprăvirii nu se citește ușor. Dacă am stabilit asta încă de la început, consider că cititorii cronicii vor deveni și ai cărții. Cel puțin așa sper. Știu câțiva cititori cu state vechi care au început cartea recent apărută la Editura Humanitas și care au abandonat lectura după câteva pagini. Dar știu și cititori care s-au delectat în toată regula citind-o destul de repede (sau rapid?). De fapt, dacă stai bine și te gândești, T.O. Bobe are o relație atipică cu cititorii săi. Niciuna din cărțile lui (mai puțin, poate, Darul lui Moș Crăciun) nu se citește ușor, la întâmplare sau dintr-o pură întâmplare. El însuși cititor feroce, T.O. Bobe convertește orice lectură personală într-o nouă scriere, dar, nu știu cum de-i reușește de lasă la vedere indiciile – uneori chiar nominalizează autorul sau cartea de la care a plecat – și, cu toate acestea, nici vorbă de plagiat sau pastișă. Sunt mult prea personale/personalizate lecturile lui Bobe, pentru a te aștepta să găsești o simplă preluare de motive și o nouă așezare în pagină a acestora. Pe de altă parte, Bobe îmi pare a fi un cititor indisciplinat, în sensul că nu cred că e genul acela ordonat și metodic, care acum citește integrala Cortazar (dau un nume deloc la întâmplare, dar trebuie să citiți cartea ca să înțelegeți alegerea mea) și până n-o epuizează nu se lasă, sau, mai rău (sic!), nu citește doi sau trei autori concomitent. Prea se aglomerează lecturile în Cartea neisprăvirii, prea multe contexte și contextualizări, prea multe construcții literare diferite, ca să pot crede că autorul e un disciplinat al cititirii. Dar eu văd în acest nonconformism un semn bun, căci altfel nu cred că ar fi reușit scriitorul să se joace atât de bine cu planurile, cu personajele, cu situațiile și construcțiile literare atât de diferite în sine, dar complementare pe/în fond.

T.O. Bobe face din Cartea neispărvirii un soi de drum al cărții către cititor; cum a apărut ideea, cum s-a construit planul, cum și-a ales autorul tehnicile, stilurile, personajele, situațiile etc. E un ritual al scrierii camuflat (și nu prea), primplanul căzând pe autorul-personaj. Mă întreb cu câtă dificultate s-a autoexpus autorul, și-a exhibat și cele mai ascunse dorințe, pentru că odiseea autorului-personaj prin cotidian nu este nici continuă și nici lipsită de obstacole. Apar inclusiv întrebările obsesive „Cum scrii, ce ritual ai? Unde, în ce locuri îți vine inspirația?”. Dar cel mai mult o să vă placă jocurile dadaiste cu cuvinte – pretexte și prezente de-a lungul întregii cărți – sunt acolo, în mod evident, dar și printre rânduri, ceea ce te face să crezi că autorul a construit falsul jurnal literar (de fapt, e vorba de un adevărat șantier literar) pe un schelet, plecând de la o schemă cu destul de multe ramificații, dar de la care nu s-a abătut nicio secundă, căci finalul nu e cu rest, nu e grăbit, sacrificat și nici măcar suspendat, deși ultima frază n-are punctul final.

Stilul narativ fragmentat este intenționat, asemenea fracțiilor zilei – scriitorul este și el om, în fond și la urma urmei. Sau, mai bine spus, mai întâi de toate este om. O desconspirare totală a omului din spatele scriitorului, o încarnare de care marea majoritate a celor care scriu fug aproape obsesiv, dar curajul lui T.O. Bobe nu constă în această asumare totală a viețuirii la vedere, ci în transformarea acestui banal cotidian în literatură. Căci, ce sau cine face diferența între viața ta (de cititor) și viața mea, de scriitor?

«A doua zi, domnul Teo s-a trezit ca de obicei, pe la 8.00, dar, ca niciodată, nu s-a trezit pentru că s-a trezit, s-a trezit pentru că a auzit-o pe doamna Vali când i-a pus pe taburetul de lângă pat cafeaua și bolul de cereale. Domnul Teo își simțea spatele țeapă și capul greu, năclăit și, totuși, când doamna Vali l-a întrebat „Cum facem astăzi?” și-a dat seama în mai puțin de un minut că e ajunul Crăciunului și că urmează curățenia, cumpăratul bradului, gătitul bradului, sarmalele, friptura și cozonacii. Domnul Teo știa foarte bine ce și cum urmează fiecare să facă, fiindcă de ani de zile se stabilise, mai întâi prin dispute, pe urmă tacit, un orar al ajunului de Crăciun, iar orarul devenise, ca și Crăciunul, un ritual, și din ritual făcea parte și întrebarea „Cum facem?”.»

Interesante sunt inserările de exerciții de dezvoltare a creativității, cum sunt acele personificări folosite poveștile pentru copii, sau mica povestire despre originea tricoului de scriitor.

„Colo cere buline pe rochia roșie și i se dau, colo cere o sticlă de Cola pe masa din bucătărie, care nu intră în cadru, fiindcă între limba mare coo la 2.00, când a început totul, și colo la 8.00, când o să se termine, Corina se plimbă doar pe holul dintre sufragerie și dormitor, colo mai cere un colocatar colportor dincolo de ușa de la intrare, dar asta nu i se dă, pentru că e prea aproape, mai aproape decât acolo, deși apartamentul Corinei nu e colea – mai bine să fim prudenți și să îl consolăm pe colo cu o fotografie alb-negru, înrămată, pe consola de pe peretele cu ceasul cu cuc.”

Fragmentul din care aflăm că nu există surpriză, ci numai surprinși pentru mine este o demonstrație prin reducere la absurd, în care logica interioară a celui care argumentează nu cere drept sacrificiu anularea stilistică a textului; e aici un mic exercițiu de stilistică literară, cu punct de plecare descompunerea modului cum scrie un anumit scriitor, vă las pe voi să descoperiți despre cine este vorba (de altfel, scriitorul la care mă refer aici este destul de prezent în Cartea neisprăvirii, la nivel de text, dar și la nivel de intertextualitate, ca un fel de ajutor de scriitor, de maestru al lui T.O. Bobe).

Odiseea doamnei care citește contoarele este mai mult decât un exercițiu de antropolologie literară (dacă există așa ceva). E aici, în povestirea asta un soi de punere pe tapet a majorității modurilor de conviețuire la bloc. Viețile oamenilor, așa cum sunt, de o banalitate covârșitoare, aduse în prim-plan cu ajutorul scaunelor de care avea nevoie doamna ca să citească contoarele, și de aici micile revelații cu privire la ce ne aseamănă și ce ne individualizează. Surprinzător de multe puncte comune, prea puține excepții. E un Borges pierdut și regăsit printre lecturi, vieți și rânduri scrise și rescrise. E o patimă și încrâncenare a scriitorului de a-l ține aici pe marele scriitor, căci e genial și încă prea puțin înțeles.

„Și acum întinde-le! Scutură-le pe fiecare în aer, să se destindă, iar pe urmă pune cu grijă țesătura lor pe schelet! Adu încă un maldăr de rufe și repetă de la început totul și ai grijă să nu calci niciodată pe șoseta căzută și să nu te uiți niciodată spre ea! La sfârșit o să obții un animal umed, cald și întreg, în carnea căruia o să fie și carnea ta moartă, pentru că, oricât de spălate o să fie rufele, o să știi că undeva în urzeala lor au rezistat măcar câteva scame din tine. Așază-te alături, în întuneric, și respiră-i respirația udă, ascultă-l cum doarme!”

Sunt multe locuri din Cartea neisprăvirii în care m-am simțit parte din poveste, mai multe decât în alte cărți citite recent. Mi-am adus aminte, în timp ce citeam despre cum să spui (sau să nu spui, mai degrabă) „Te iubesc!”, despre celebra campanie Free hugs și despre cum m-am trezit implicată direct în această campanie într-unul din recentele drumuri la Cluj (serios, chiar a făcut minuni îmbrățișarea aceea cu un necunoscut și fără niciun motiv anume, doar din nevoia de a împărtăși bucurie). De asemenea, călătoria imaginară a lui Orhan Pamuk prin București este una aproape personală; într-un fel, așa am învățat eu Bucureștiul, sub forma unor călătorii inițiatice prin locuri mai mult sau mai puțin cunoscute, dar fără ghid (cum este în carte), iar prezentarea parcului Cișmigiu mi-a adus aminte de un spectacol mai vechi al Teatrului Masca – Parcul – în care erau evocate începuturile existenței acestuia.

O să vă întrebați de ce Cartea neisprăvirii? O să aflați abia spre finalul cărți care e legătura dintre „Domnule Teo, sunteți un neisprăvit” și titlul cărții, dar până acolo va trebui să citiți și despre un adevărat festin culinar, unul care te trimite, indirect, în două lumi antagonice – cea din perioada comunistă, când mureai de foame la propriu dacă nu știai să faci artă din puținul, extrem de puținul avut la îndemână, și lumea opulenței gastronomice din Manualul canibalului, dar nu numai, unde festinul gastronomic pare a fi inventat special pentru gurmanzii cei mai aprigi.

Dincolo de toate cele spuse până aici, dincolo de orice exercițiu de stil, Cartea neisprăvirii va rămâne pentru mine una dintre acele cărți care te fac să-ți readuci aminte că nimic din ceea ce faci nu rămâne fără urmări sau consecințe. Și da, de la o anumită pagină încolo, lectura a fost personală, în cheie mai mult decât personală. Pentru că nu ți-e dat în fiecare zi să afli că exiști și ca personaj. Iar în pasajul cu cancelaria mă regăsesc aproape în totalitate.

«Detești cancelaria, singurul loc unde ai întâlnit-o până acum și singurul în care poți s-o întâlnești și de acum înainte, fiindcă soțul ei o așteaptă mereu la ieșire. Detești tot praful de-aici și îmbâcseala de bârfe care a pătruns până și în pereți, și toate rețelele și toate răutățile și toate frustrările de care încerci să te scuturi fără succese, fiindcă simți că ți-au intrat și ție în haine și în pori și în carne și în măduva spinării și te îmbătrânesc înainte de vreme, te fac să putrezești de viu, să miroși, la rândul tău a hoit, la fel ca toți ceilalți profesori. Detești cancelaria, așa cum simți că o detestă și ea, așa cum știi că fiecare a detestat-o odată, o detești, și cel mai greu de suportat e într-o zi ploioasă și rece ca asta, când ai o fereastră și ești obligat să rămâi singur acolo și să te gândești și să cauți undeva o scăpare. Și este doar una, deci ai face bine să te ridici și să alergi până la etajul unde era predă economia Asiei, la clasa a șaptea, să deschizi ușa brusc, să intri și să-i spui răspicat, abia respirând și roșu la față „te iubesc”, iar apoi, până să-și dea seama ce se întâmplă, să o săruți.»

Cartea neisprăvirii este o excelentă dovadă că se poate face literatură de bună calitate și fără să faci apel la clasicele rețete de succes la marele public, cu alte cuvinte fără să devii siropos cu orice preț. Vă veți delecta citind despre chinurile domnului Teo și poate că, la final, veți renunța la banalele întrebări de genul „Când ați știut că veți deveni scriitor?”.

***

«Tu ce faci? Ai revenit din vacanță?

Am citit „Cartea neisprăvirii”, a lui Bobe, și m-am topit când am citit despre doamna Nona.
Exact așa te-am descoperit eu pe tine, de fapt. Pornind de la invitația aia la școală, adresată lui Teo. Teo a postat despre asta, iar eu mi-am zis: „Wow! Există astfel de profesori? Ce copii norocoși!”»

(fragment dintr-un dialog purtat pe mesageria facebookului)

Așa că mi-am dat planurile de lectură la o parte și m-am apucat să citesc noua care a lui T.O. Bobe.

„Și în timp ce se afla pe facebook și scrolla, domnul Teo a văzut că a primit un mesaj de la doamna Nona. Doamna Nona era profesoară și îi scrisese domnului Teo ca să-l invite peste câteva zile la o întâlnire cu elevii ei de școaă generală, iar domnul teo a fost de acord. La urma urmei, n-avea de ce să nu se întâlnească cu niște copii, chiar dacă știa că asta n-o să însemne nimic și că toate întâlnirile astea ale copiilor cu scriitori n-o să-i facă pe copii să se apuce de citit și că poate ar fi prins mai bine niște meciuri de fotbal cu scriitori sau niște jocuri în rețea cu scriitori sau ce mai făceau ei și le plăcea, poate o țigară poștită în veceau cu vreun scriitor. Dar la urma urmei era o ocazie să mai iasă din casă și să-și mai aerisească puținh mințile, să-l mai lase câteva ore deoparte pe Sergiu, fiindcă i se cam acrise de el, de cât stătuse cu nasul doar în parascovenia asta.”

Da, așa a început totul. De la un simplu mesaj pe facebook. Despre proiectul „Întâlnirile de la Tudor Vladimirescu” am scris pe Bookhub.ro și este unul dintre cele mai dragi proiecte ale mele. O face și T.O. Bobe pe îndelete, în carte. E interesant să vezi puse în pagină modul cum percepe un scriitor o astfel de invitație, care-i sunt reacțiile, emoțiile și gândurile atunci când se întâlnește cu potențiali cititori. Îi mulțumesc pentru sinceritate și pentru că mi-a adus aminte de ce trebuie să continui cu acest proiect. Dincolo de toate piedicile și temerile, el chiar și-a dovedit utilitatea. T.O. Bobe a fost unul dintre invitați, iar întâlnirea cu elevii mei a fost una dintre cele mai animate. Și încă ceva: n-am invitat doar scriitori, ci și actori, regizori, specialiști în resurse umane, persoane publice, cu alte cuvinte oameni care au ceva să le spună tinerilor și care pot contribui în mod benefic la procesul lor de maturizare.

Cartea neisprăvirii de T.O. Bobe