„Jos realitatea!” de Florin Iaru

Nu, n-o să fac o cronică. Nici gând să scriu despre „ce-a vrut poetul să spună.” Mă bucur prea mult de revenirea (sau reîntoarcerea?) lui Florin Iaru la poezie, ca să stric momentul cu vreo nebunie de text.

„Hai cu poetul la deal,/cu versurile lui mici/care se-ascund, sperioase, la marginea drumului,/prinre bălării./Însă poetul e atît de dus,/că nu vede nici carul, nici osia, nici roțile poemului./Se vede numai pe sine./El urcă dealul poetic ducînd în brațe,/ca pe un giuvaer,/propria persoană./Pietrele îl imploră în cor?/- Adună-ne și pe noi în versurile tale geniale!/Mărăcininii, pîrîul, PET-urile, coțofenele îl lingușesc:/- Maestre, îngăduie-ne să locuim pe vecie/în versurile tale!/Luna însăși, regină a nopții, moartă, se face mică:/- Bagă-mă și pe mine în seamă./Universul deschide peste capul lui o pîlnie de stele./- Dă-mi voie să exist odată cu tine, geniule!/Dar poetul trage îndîrjit carul liric la deal/și nu vrea să audă nimic./Urechile-i sînt pline de propriile cuvinte,/gîndurile-i se minunează de faptul că el există./Cînd ajunge pe culme, e liniște,/iar el, cu deștul la tîmplă,/e singur singurel./E împăcat, e fericit, e împlinit, e genial./Și singur, pentru că gloria nu cîntă.” (Poetul și numai poetul)

Realitatea lui Iaru e una dură, fragmentată, întoarsă pe dos și cuprinsă din toate părțile posibile cu un acut sentiment al inutilității.

„Brusc, în camera arbitrară/simt cu toți, sub picioare, ceva moale./Ceva revărsat, dar reținut și demn,/Untdelemn, smoală, agheasmă elastică, sticlă plastică/Natură moartă, dar statică./Strigă cineva, cu vocea tulbure, mică:/- Care-i acolo?/- Sînt eu, spune în spume Mitică. Ieșiți toți afară! Afară!” (Camera principală)

Simți că-l doare realitatea pe Florin Iaru! Îi dă frisoane și din acel (uneori imperceptibil) tremur se nasc protestele:

„Nu era petrecerea brună din sonete. Nu, nu/era amorul unei marmore./Semăna cu o singurătate egoistă/când scoți din nas momîi în batistă/și le scoți ochii cu unghiile./Când mormăi cu fața la perete:/-Lasă că vezi tu, cățea!/Vă fut muma-n cur de curve cochete!” (Oximoronul și manivela)

Sunt multe, multe poemele în care-l veți simți pe Iaru așa cum e el: neastâmpărat, agitat, aproape nevrotic, dar înspăimântător de prezent. Căci realitatea lui, în fond, n-are nimic a face cu literatura. Paradoxul lui Iaru, da, știu: să faci poezie din ceva care n-are nimic în comun cu arta.

„Ce labă gigantică, adevărul!/Ce isterie, istoria! Ce garagață, senzația!/Sus poalele!fă-te frumoasă! golește-ți mațu´! vopsește-ți/părul!/să rămână în locul meu orchestrația/ca o vomă poetică în closete divine-//Și încuie dracului ușa de la antreu!//Ce tupeu!/Auzi, mortăciune? Încuie bine!” (Garagația)

Jos realitatea! este protestul poetului care nu-și mai găsește loc în agora. S-ar putea să vi se pară prea vocal, prea strident pe alocuri, dar… are el grijă să nu vă șocheze prea mult. Căci recurențele își au și ele rolul lor.

„Lasă-te moale. Lasă cuvintele moi. Nu mai îmbăloșa cuvîntul/pulă, nu mai umezi ideea de pizdă. Desfă încleștarea, dezleagă/limbile, deșurubează lațul din tavan. Strecoară-te moale între/A și B. Ai să vezi că acolo sînt kilometri de gîngăveală. Bîlbîiții/și ofticoșii cred că lucrurile sînt bătute în cuie. Pe dracu! Cuie de/lapte, piroane de miere. Proștii și deștepții înfig jaloane-n jeleuri./Stîlpi de lapte și becuri de miere. Muritorii și muritoarele înalță/flamura verde. Săbii de lapte și teci de miere. Păi nu e ăsta para-/disul, paradisul în care verbele pupă în bot substantivele? Ăsta e!/Lumea e moale./Nu e nimeni legat/Nimeni nu e liber. Dimineața nu cheamă/noaptea, viața nu vorbește cu moartea. Numai cuvinte, prin-/tre care te îmbățoșezi tu, gata de luptă. E o posomorală veche de/când lumea, peste care au pus glazura de cuvinte. Vine umul, gustă/și se îmbățoșează ca tine. La luptă!//Ce luptă?/Stai moale, la locul tău!” (Moale)

Îi mulțumesc poetului pentru curaj, iar omului din spatele poetului pentru acutul simț al realității. Căci în realitatea lui, a omului-poet, îmi place să trăiesc. Să mai scrii, omule-poet! Să ne mai scrii!

Notă: poate mai mult decât multe alte volume de poezie, Jos realitatea! cere să fie citită pe hârtie. Pentru că așezarea în pagină este una specifică pentru fiecare poezie, pentru că Florin Iaru nu lasă nici măcar o singură literă la întâmplare, o să adorați rimele, aliterațiile și multele figuri de stil folosite cu măsură și combinate cu o atât de bună știință a jocului cu cuvinte, încât o să-mi dați dreptate – numai pe hârtie, poeziile lui sunt întregi.

Editura: Paralela 45