Cum să iubești o androidă

În 2019, adică peste doi ani, Pământul va fi devastat de un război nuclear. Așa își imagina, în 1968, celebrul scriitor de science-fiction Philip K. Dick, probabil scriitorul cu cele mai multe romane ecranizate. Cartea despre care voi vorbi mai jos se intitulează „Visează androizii oi electrice?” E un titlu frumos, surprinzător, inspirat. Mai mult, cartea a stat la baza unui film care a făcut furori la vremea lui, „Blade runner” sau „Vânătorul de recompense”, regia lui Ridley Scott, 1982, cu Harrison Ford în rolul principal. Suntem foarte aproape de anul de care vorbește Phillip K. Dick în carte. Nu am avut încă războiul nuclear devastator. Dar priviți la Coreea de Nord… Însă așteptăm cu interes un nou film pe baza aceleiași cărți, „Blade runner 2049”, sub regia lui Denis Villeneuve, cu Ryan Gosling și cu Harrison Ford în rolurile principale. Va trebui să revin asupra acestei paralele carte-film după noua apariție. Dar să nu mai uit ceva foarte important: coloana sonoră a filmului din 1982! A fost compusă de Vangelis și este superbă, o puteți asculta pe YouTube.

În substrat, cartea e un eseu despre relația dintre oameni și androizi. Pământul e distrus iremediabil de războaie, e insalubru, oamenii colonizează spațiul în căutarea unor noi locuri, dar coloniile sunt, și ele, insalubre. Distruși emoțional, oamenii apelează la orgi de senzații pentru a mai putea să accepte realitatea înconjurătoare. Tehnologia a făcut progrese impresionante, oi electrice sau bufnițe artificiale sunt la tot pasul. Animalele reale, aproape toate dispărute, costă o avere. Androizii au apărut pentru a ajuta oamenii. Au devenit din ce în ce mai inteligenți și mai dornici de autonomie. Așa că, din când în când, se revoltă. Ultima generație, Nexus 6, sunt mai inteligenți decât oamenii. Diferența esențială dintre oameni și androizi este empatia, însă și ea e stimulată artificial. În cartea lui Philip K. Dick, empatia devine o religie. Oamenii se interconectează cu ajutorul unor aparate de produs empatie și o folosesc pentru a comunica și pentru a păstra esența umanității. E un aspect care nu e prins în film. La fel cum nici faptul că animalele reale devin exorbitant de scumpe, înlocuite la tot pasul de replicile lor artificiale.

Rick Deckard e un vânător de androizi evadați printre oameni. Nu se spune că îi ucide, ci că îi retrage. Însă noii Nexus 6 sunt atât de evoluați, iar umanitatea atât de decăzută, încât, pornit pe urmele câtorva exemplare, începe să simtă empatie față de ei. Sunt atât de umani… Au amintiri false, un trecut pe care să se bazeze emoțiile lor simulate și este extrem de greu să-ți dai seama, cu ochiul liber, cine e om și cine e mașină. Se folosește de un test numit, în carte și în film, Voight-Kampff. Este un test de empatie, care se bazează pe adresarea unor întrebări cu încărcătură emoțională mare și urmărirea răspunsului. Sunt doar câteva fracțiuni de secundă care mai despart omul de android… Chiar și la Nexus 6, pupila se dilată un pic mai lent decât cea a omului. Dar… Deckard, cel din carte, ca și cel din film, cade în mrejele unei frumoase androide Nexus 6. E atât de umană… Însă după noaptea de dragoste pe muzica lui Vangelis, filmul urmează o altă cale. În carte, Deckard își dă seama că e folosit pentru a empatiza cu androizii Nexus 6, așa că îi retrage pe toți, păstrând diferența esențială om-mașină. În film, al cărui final ambiguu a suscitat multe discuții, Deckard rămâne împreună cu frumoasa androidă Rachel și se decide să o apere de alți vânători de recompense. Pentru unii comentatori, însuși Deckard e un android Nexus 6 în film. În carte, Rachel ucide oaia reală pentru care Deckard și-a făcut credit pe mulți ani la bancă, dovedind clasica imposibilitate a androizilor de empatiza cu ființele vii.

Cartea lui Philip K. Dick și filmul „Blade runner” descriu o poveste frumoasă, devenită clasică, a interacțiunii dintre oameni și androizi. Cartea câștigă printr-o poveste mai elaborată, filmul prin efecte vizuale și coloană sonoră. Cu siguranță, vom avea astfel de dileme în viitor. Poate că nu în 2019, cum presupunea autorul, dar poate că în 2049, anul din titlul noului film. Bâjbâim din ce în ce mai nedumeriți după diferențele dintre om și mașină în contextul în care omul e din ce în ce mai mic, iar mașina din ce în ce mai complexă. Ne e greu să punem degetul de diferența esențială, încă suntem în căutarea ei, folosind lanterne din ce în ce mai sofisticate. Cândva, rațiunea se confunda cu definiția omului. Dar psihologia a detronat-o. Acum, chiar și în filosofie, alegerea conștientă și rațională e ceva mic, totuși important. Socializarea sau abilitatea de a construi lucruri au fost și ele, cândva, văzute drept esența omului, Dar observarea mai atentă a Naturii și avansul tehnologic au destrămat aceste viziuni. Poate că o fi empatia, așa cum susține cartea lui Philip K. Dick. Spiritualitatea… Sau conștiința de sine, așa cum sugerează alții. Dar ne dăm din ce în ce mai mult seama că nu suntem chiar atât de sus pe cât credem. Iar când vedem mașinile devenind mai inteligente, dând răspunsuri aproape umane, înțelegem că nu e chiar atât de departe timpul în care vom avea un referendum pentru a permite căsătoriile dintre oameni și androizi.