„Mă interesează foarte mult cum vorbesc prin munca mea. Cum spun și ce spun. Dar mai ales cum. ” (Radu Afrim în dialog cu Nona Rapotan)

Nu știu dacă aș putea spune ceva nou despre Radu Afrim. Ce știu acum, după ce am stat de vorbă, e că aș mai fi stat încă câteva ore. El însuși un personaj, Radu Afrim știe să dea teatrului cu fiecare nou spectacol o nouă dimensiune.

Am vorbit în mod special despre „SUNTRACK (În căutarea sunetului pierdut într-un oraș cu soare)”, spectacol pe care-l veți putea vedea în cadrul Teen-Fest 2017 – Secțiunea ATTITUDE (festival organizat de Teatrul Excelsior) – 2 octombrie, de la ora 19, la Teatrul Odeon, Sala Mare.

Am urmărit multe dintre interviurile dvs și mi-am dat seama încă de la primele dialoguri că sunteți foarte greu de prins, de încadrat. E o stare/atitudine voită, asumată, sau ține de felul dvs. de a fi?

Așa cum eu încerc să inventez formule estetice care să mă provoace pe mine, ar trebui ca oamenii care analizează profesionist munca mea să inventeze un nou limbaj critic )). Glumesc. Nu cred că e foarte important să încadrezi un artist. Spectatorii nu asta aşteaptă. Sunt alte vremuri acum. Oamenii aşteaptă să fie ajutaţi să aibă acces mai ușor la mesajul artistului. Lumea vrea să înţeleagă, deși eu mereu m-am dat peste cap să fac lumea să simtă.

Pe vremuri era obligatoriu …. actor de comedie, actor de dramă…

E limitativ. Și uşor rasist estetic. Acum trebuie să fii all in one. Ca să să fii competitiv pe piață ca actor, nu mai poți să fii doar actor de comedie. Sigur că, dacă nu ai umor ca actor, nu poți juca nici tragedie. În măsura în care se mai poate vorbi de tragedie în spectacolul contemporan. Un actor bun trebuie să mă amuze la minutul 7 și să mă facă să plâng la minutul 8. În primul an în care am direcţionat artistic Gala HOP am dat ca temă de concurs: „Sunt actor, sunt spectaculos!” și cu asta am spus totul. Concurenţii au înţeles exact ce vroiam. A fost o generaţie foarte bună în acel an, am dat premii multe, am dublat premiile. Asta nu a mulţumit lumea tradiţionalistă din teatrul românesc. Dar m-a mulţumit pe mine. Și pe concurenţi . E posibil să existe un nou Dem Radulescu, însă spectatorul nu are acces la el. Televiziunea ne pocneşte cu alt gen de vedete. Mă rog, pe cei care se uita la tv.

Cultivarea esteticului ca principală dominantă a activității cotidiene, cred că așa aș rezuma toată munca dvs de ceva ani încoace. Greșesc?

N-aș rezuma lucrurile la asta. Chiar dacă-mi place să mă sufoc între lucruri impecabile vizual, nu cred că mi-aș găsi prea mulți parteneri de drum într-un astfel de demers :)). Accentele puternic sociale – zic eu – fac concurență reală esteticului. Și așa se naşte un conflict necesar în munca asta, între idee și formă. Între noi fie vorba, nici nu fac un efort uriaş de distanţare, nu mă transform într-un extern eye atât de vigilent al muncii mele.

Nu vă puteți obiectiva.

Chiar nu pot! Nu mă pot dedubla în halul ăsta. Dacă aș fi putut face asta mă băgam și eu la un doctorat din opera mea [moment în care am început să râdem amândoi]. Că s-au strâns ceva anişori de când mă joc de-a teatrul.

Dar știu că ați spus într-un interviu că la repetiții sunteți la limita schizofreniei.

Aia da, chiar așa e! Pentru că pot foarte bine, în acele momente, să fiu toate personajele. Mă expun doar în fața actorilor. Care se amuză adesea. Dar sunt un prost teoretician al muncii mele ca regizor. Îi ascult pe unii cu uimire cât de abil vorbesc despre munca lor. Ba urcă și pe scenă și vorbesc despre ce fac ei. Un regizor trebuie să aibă explicaţii doar pentru actori. Dialogul regizor – echipă de lucru e singurul necesar. Când se fac discuţii cu spectatorii și ți se pun întrebări cu sens atunci trebuie să răspunzi. În rest, trebuie să te uiţi pe pereţi și să te gândeşti la următoarele proiecte. E mai eficient.

Foto: Mihaela Jipa

Nu faceți doar regia spectacolelor, vă preocupă și coloana sonoră, ca să nu mai spun de scenografie și/sau fotografie. Putem vorbi de o nevoie permanentă de control care se ascunde în spatele tuturor proiectelor dvs?

Control freak. Sunt un tip care trebuie să controleze tot șantierul, absolut pe toți. Perfecționismul meu e enervant la un moment dat și pentru mine însumi și, evident, pentru ceilalți. În acelaşi timp, în jobul ăsta pasivitatea regizorului e drastic amendată de actori. Mai ales în discuţiile de la bere. Eu încă pot să controlez. Pe suprafeţe extinse .

Exact cum e dirijorul pentru o orchestră.

Cred că asta e esența meseriei de regizor. Chiar dacă lucrezi la o monodramă, sau la un spectacol cu 20 de actori și 50 de mașiniști. Sunt multe de zis. Uneori văd oameni în orchestră care nu se uită la dirijor. Ăia ori sunt geniali, ori sunt rebeli.

Cum vede (cu adevărat) lumea din jur regizorul Afrim? Din fotografiile dvs. pare că răzbate o anumită melancolie/tristețe, nevoie de ancorare în trecut. Dacă ar fi să „traduceți” într-un limbaj sintetic, verbal, toate succesiunile pe repede-înainte ale acestor imagini, ce-am obține?

Nu sunt foarte dotat pentru viitor. Pot sa ghicesc în trecut .

E un mare paradox la dvs. Toate spectacolele dvs sunt vizionare, dar în spatele lor găsesc o melancolie care vă caracterizează.

Posibil… mi se pare nefiresc sa vorbesc despre asta. E bine când cineva detectează astfel de stări în munca mea, chiar e reconfortant pentru mine. Deşi mereu am fost taxat oarecum avangardist – avangarda la ce?? – eu ştiu că mereu am un ochi îndreptat spre trecut. Nu spre trecutul teatrului, puţin îmi pasă de el, n-am astfel de nostalgii cu care școala îi împovărează pe bieţii studenţi, ci spre trecutul meu și al altor oameni pe care îi ştiu sau nu-i voi ști niciodată. „Pasărea retro” care vorbeşte despre anii ´70, trecutul meu și al altora. Sau, pur si simplu al nimănui. Nu sunt un tip dezinteresat de prezentul sau viitorul altora, doar că melancolia despre care vorbiţi și pe care alții o ascund sub preș eu am cultivat-o. Întotdeauna. Cred că fără să vreau. Am lăsat-o să existe. CV-ul meu e plin de piese contemporane despre lumea de azi. Vă daţi seama ce luptă se duce între „sufletul meu care strigă după trecut” și convulsiile lumii contemporane la care trebuie să fiu prezent. Dar nu-mi place să vorbesc despre asta. E greu de crezut, însă trecutul cu toate nostalgiile lui lipicioase poate fi o sursă de energie. Așa cum un cimitir vechi dintr-un oraș mare poa’ să-mi facă o zi fericită.

Multă lume zice că melancolia blochează.

Știu  și sunt sigur că așa e. Pentru o întreagă lume. Nu și pentru mine însă . Pe mine nu trecutul mă sperie. Altceva mă sperie pe mine.

Călătoriți mult. Experiența se acumulează din contactele cu oamenii, din observarea a tot ceea ce se întâmplă. Care e timpul cititului? Și ce lecturi vă însoțesc explorările?

Timpul cititului este printre. Exact așa l-aș numi, printre. Îmi cumpăr cinci cărţi odată și citesc din ele în acelaşi timp. Pe una din cinci o şi termin, dacă mă enervez.

Secvențial.

Păi da, asta este, am învățat la filologie să citesc oblic, pe diagonală. Pentru că în sesiune aveam de citit o grămadă; eram foarte tânăr și nu aveam chef să citesc o grămadă…

N-aveați chef să citiți canonic, bănuiesc!

Absolut! Și, imaginați-vă, am făcut română-franceză la Cluj, o școală foarte grea, cu profesori duri. Numai când mă gândesc la integrala Molière, Voltaire, Beaumarchais sau Corneille, Racine ..N-am regizat niciun Molière. Pentru mine e materie de școală. Pentru sesiunea de toamnă ) .

Citesc piese de teatru contemporan, în schimb, pentru că-mi place să descopăr texte, piese care n-au mai fost puse în românește, pentru că nimeni nu se apucă să traducă dacă nu e comisionat, așa că ești obligat să le citești în limbile la care ai acces. Și citesc tot timpul până dau de un text care să-mi placă, măcar parţial, și despre care cred că se potrivește cu spațiul ăsta, pentru că nu pui așa, de-a valma, lucruri care trec pe lângă urechile spectatorilor și nici lucruri în care nu te regăsești sub nicio formă.

Simțiți nevoia să stați pentru mai mult timp într-un singur loc? Să prindeți rădăcini?

În locul unde este casa mea, da. La Beclean unde vara asta am stat o lună. București e locul în care poți fi tot timpul fără să fii niciodată. Pot lipsi o jumătate de an din Bucureşti și când revin mă reobişnuiesc într-o jumătate de zi cu oraşul asta. În general stau cinci-șase săptămâni, hai, șapte într-un loc în care lucrez și după aceea plec cu imaginea revenirii mele acolo peste un an, doi sau trei. Uşor previzibil.

Revenind la munca dvs de regizor, lucrați foarte mult cu tineri, cu actori tineri. Aveți chiar câțiva dintre ei cu care faceți echipă de ani de zile. Cum au evoluat ei, cum a evoluat munca dvs?

De la caz la caz. Nu pot să generalizez. Unii au stagnat, s-au blazat. S-au înrăit. Alții au crescut și au încercat să vină spre centru, pentru că se cam întâmplă lucrul ăsta. Unii, cum sunt actorii maghiari de la Tg Mureș, cu care sunt la al patrulea proiect deja, sunt într-o continuă profesionalizare, perfecționare, zici că li se cere să facă reciclare în fiecare stagiune, efectiv e un continuu antrenament, se probează pe ei înșiși să vadă care le mai sunt limitele la care pot să ajungă. Dar nu numai acolo. Chiar nu vreau sa numesc pe nimeni, asta chiar e o temă de interviu separat. Sunt unii care, când am început, făceau figurație. Nu la mine, pentru că la mine nimeni niciodată nu face figurație, ci în alte spectacole. Și eu i-am luat direct în roluri importante. Și acum sunt vedete de film, dar nu în sensul de vedete penibile, ci chiar sunt actori buni de film, sau de teatru.

SUNTRACK (În căutarea sunetului pierdut într-un oraș cu soare)

Asta e o constantă a dvs., să aduceți mereu actori tineri în față. E ceva de admirat! Și un curaj pe care vi-l asumați! Acum să trecem la un alt subiect. Spectatorul obișnuit, iubitorul de teatru de ce-ar trebui să vină să vadă spectacolele selectate într-un festival (FNT, sau Teen-Fest)? Apropo, există festivaluri/ediții proaste și altele mai bune?

În cele două cazuri, sunt doi selecționeri foarte buni. Din punctul meu de vedere. În țara asta există o mie de festivaluri, printre care și unele proaste, chiar proaste. Ideea de selecție în viață, într-o relație, nu știu, în alimentație, este importantă. Și această selecție nu știi să o faci tu întotdeauna, ai nevoie de un adviser. Și în FNT mi se cere (sau li se cere oamenilor) părerea: la care spectacol să-mi cumpăr bilet, la care să mă duc? Mai greu e când mă întreabă spectatorii pe facebook la care din cele trei spectacole ale mele din FNT să-și ia bilet )). Pot să raspund „Ție ți s-ar potrivi …’’ ) . Unii vehiculează ideea că oamenii vor să vadă doar nume mari pe scenă. Nu prea mai e cazul. Spectacolele din provincie când vin la Bucureşti se epuizează ca vânzare în două zile. De ce ar trebui să vină? Să vadă calitate! Ăștia suntem în acest moment, ca lume teatrală. Să vină să vadă niște chestii estetice total diferite. Să încerce, încercarea e fantastică în viață. Să încerce, pe bune, să încerce să vadă! Poate scapă de niște prejudecăți sociale. Prejudecăţi estetice. Poate scapă de eternul „nu mai sunt actori ca altădată”, poate scapă televizor. Poate zice: „Wow, ce multă viață m-a lovit când am intrat în sala de teatru, credeam că numai în anii ´80 era un teatru interesant”; sau cel care n-a mai fost niciodată va zice: „La teatru e mai multa viață decât în spatele blocului”. E drept că s-ar putea să nu zică niciodată treaba asta. Și aici e vina noastră, nicidecum a lui. Faza e că trebuie să-i stârneşti omului curiozitatea pentru a lua metroul din cartier până la teatru și la asta suntem deficitari.

Aici văd și rolul festivalului, pentru că în festival vezi spectacole pe care nu le găsești într-o stagiune obișnuită.

E adevărat, dar festivalul mai costă și niște bani. Știți că lumea se înghesuie la lucrurile gratis (inclusiv în București). Și atunci, cum îi aducem și cum le garantăm că au dat bănuțul acela pe ceva care o să placă? După ce a intrat în sală, eu ca regizor împreună cu actorii putem să-l convingem. Dar până intră în sală e treaba altora.

SUNTRACK (În căutarea sunetului pierdut într-un oraș cu soare)

Să-ți cultivi publicul, să ți-l fidelizezi. Este de urmărit o asemenea direcție? Vă doriți aceeași oameni în sălile de spectacol? Sau aveți nevoie de noi și noi percepții?

Sigur că-mi doresc public nou, percepții noi. Se pare că sunt oameni pe care nu i-am dezamăgit în toți anii ăștia și care mă urmăresc în continuare în ceea ce fac. Cred că ei mă țin în continuare foarte activ în meseria asta. Ei trag de mine, în mod indirect, să fac atâtea spectacole, unul după altul, practic. Mă întâlnesc în orașele în care lucrez cu ei. Chiar umblu prin orașele respective, umblu mult pe jos. Am avut premieră la Piatra-Neamț, a coborât taximetristul de la volan: «Sunteți cumva regizorul de la „Wolfang”? Am fost la avanpremiera din iulie, vreau să-mi fac o poză cu dvs. Am luat bilet și vin cu soţia și deseară la premieră.’’ Era un feedback de la un om care s-a bucurat sincer de spectacol. Care a ştiut să se bucure. Care nu avea nevoie de pregătire specială să se bucure de un spectacol.

Ați lucrat, de asemenea, cu teatre din țară și din București, ba chiar și din afara țării. Scene mari, cum e cea de la Teatrul Național, sau scene mici. Există diferențe la nivel de public?

Eram în foaierul Teatrului Național și am văzut cum toată lumea vroia bilete la Sala Mare, dar fără să știe ce se joacă acolo. Vroiau în Sala Mare.

Eu nu montez în funcție de public, nu fac mari diferențe, pentru că ar însemna să mă cenzurez în permanență, să cred că publicul de la Teatrul Național e mai (putin) deștept decât publicul de la Apollo 111, cum ar fi să consider că publicul din provincie nu e la fel de receptiv ca cel din București? Dar, recunosc că există un specific local. Aleg niște texte și știu că ar avea mai mult succes un anumit text la Timișoara, prin comparație cu Iașiul. Și nu pentru că Iaşi e mai conservator cum se zice și. de fapt, și e ). Dar ăsta e farmecul lui. Mie-mi place să mă iau la trântă cu tradiţionaliştii. Mereu m-a amuzat treaba asta.

Veniți în Teen-Fest cu „SUNTRACK (În căutarea sunetului pierdut într-un oraș cu soare)”. Recunosc că abia aștept să văd spectacolul. E al Teatrului Maria Filloti și e cu mulți tineri în distribuție, cruzi chiar de tineri ce sunt. Cum ați ajuns să montați acest spectacol? Și de ce la Brăila?

Am mers cu Irina Moscu la Brăila și am început un proiect, altul. Și repetam la acel proiect, era un text clasic, cu două personaje și mă plictiseam. Și-mi ziceam în gând: „Măi, dar bieții spectatori din Brăila cu ce-au greșit să vadă această piesă, celebră de-altfel, dar care nu le va face viața mai frumoasă. Și nici măcar mai urâtă?” Mi se pare o formă de autism, de egoism extrem de nociv, să mergi într-un orăşel să-ți completezi CV-ul cu o piesă care dă bine acolo în CV, dar nu dă bine în sufletul acelui oraş. Am făcut patru spectacole înainte în Brăila și niciunul dintre cele patru nu vorbea concret despre acest oraș la care eu țin foarte mult. Primul impact (din 2004) a fost iubire la prima vedere, cumva. Ce-a fost, ce-a rămas, nu discutăm acum. Deci mă plictiseam de această piesă și am intrat în criză. Și pe stradă cânta un țigănuș o manea, dar o cânta din tot sufletul. Și se auzea din pensiunea în care stăteam. Scenografa l-a auzit și ea. Ne-am uitat unul la altul și am zis: asta e! Asta facem. Ăsta a fost startul real pentru acest spectacol. Am ieşit pe stradă să vedem cine cântă, nu mai era nicăieri, un sunet pierdut într-o zi de vară pe o stradă veche din Brăila, total pe sufletul meu ). Am căutat sunete cu greci, cu evrei, cu lipoveni, cu armeni, cu ţigani. Și cu personalităţi muzicale fantastice, pe care le-a dat orașul: de la Iannis Xenakis până la Jean Moscopol. Dar nu doream să mă ancorez în trecut, apropo de nostalgie. Pentru că există și prezentul, ne place, nu ne place, nu poate fi ignorat. Și atunci am luat bacul împreună cu Irina, am ajuns în Munții Măcinului. Am fost la Carcaliu, Cerna, Balabalcea și multe alte sate până înspre Isaccea. Toate satele acelea le-am văzut. Am vrut să facem înregistrări video, să vorbim cu oamenii, să scriem povestea. Pentru că, tirania artiştilor, lumea aşteaptă povestea. E o zonă fabuloasă. Păcat că spectatorii nu pot să vadă munca de cercetare, cum am făcut acest spectacol. Să refacă drumul nostru și întâlnirile noastre cu oamenii, să rescrie poveștile spuse de cei care ne-au cântat. Sau nu. Coboram de multe ori din mașină cu Irina și oamenii se bucurau, bătrânii care stăteau pe bancă în fața casei credeau că venim să ne mutăm acolo. Sunt niște sate care mor, cu niște case excepționale, dar care au lacătul pe porţile năpădite de buruieni și flori. Era luna mai.

Și în zona Bistriței e la fel….

Da, dar acolo casele arată altfel. Nu prea există sate părăsite. Oamenii și-au construit case uriașe, bine, nu stau acum acolo, stau prin Spania sau Franța, dar e o altă istorie acolo. Pe când aici pe lângă Dunăre, lucrurile au rămas neschimbate. Casele sunt la fel ca acum o sută de ani. În Bistrița casele construite acum arată altfel; în Coșbuc, în Salva, pe vremuri erau niște case foarte frumoase, acum rigipsul și termopanul e de bază. O să vedeți în spectacol un interviu video cu o bătrânică răvășitor, despre situația ei, o lipoveancă din Carcaliu. Avem și live, pentru că am reușit să aducem un turc, Nigeari Caramanlî, din Munții Măcinului în spectacol. O avem și pe tanti Nadejda, o lipoveancă plină de viață din cartierul Piscu, cartierul lipovenilor din Brăila, ne cântă bestial și ea. Și niște copii care ne cântă ce e azi la modă, niște hip-hop, avem și manea, lucru care n-o să placă tuturor. Cu atât mai bine ) . Avem muzica unor romi din cartierul Lacul Dulce, cel mai sărac cartier al Brăilei, neoprotestanți care-și cântă muzica religioasă desculți pe stradă. Totul pe fondul unei povești scrise de mine: un regizor în criză de subiecte, care nu știe nimic despre muzica acelor locuri, un regizor mai ignorant ca mine [râdem în hohote amândoi], încearcă să fie și el cool și merge să facă un spectacol, iar pentru asta merge pe malul celălalt al Dunării, unde se întâlnește cu niște copii pe care-i cheamă la casting. Acesta este story-ul: un regizor în megacriză, care e salvat de scenaristă, deci nu e chiar povestea mea, pentru că eu eram cu o scenografă. Nu știu dacă povestea e foarte importantă, cât mai ales vibe-ul. Este vorba despre niște copii care nici măcar nu sunt toți la o școală de teatru. Din păcate, o fată la care eu țineam foarte mult a urmat firul dramei despre care eu vorbesc în piesă, în sensul că a plecat să studieze în străinătate. Din păcate, ăsta e drumul: termină liceul și pleacă. Cei mai faini pleacă de aici. Și n-ai ce să faci.

SUNTRACK (În căutarea sunetului pierdut într-un oraș cu soare)

Cu ce ajută spectacolul selectarea într-un festival, cum este Teen-Fest în cazul de față?

Festivalul îl ajută cu bani, în primul rând. Pentru că nu există bani pentru venirea la București sau deplasarea în turnee. Iar spectacolele mele toate au decoruri. Nu foarte mici. Apoi sunt oameni care chiar vor să vadă și alt tip de spectacole, alt tip de teatru decât cel produs în Bucureşti. Pe de altă parte, copiii ăștia se vor bucura să vină din nou la București. Iar acesta este genul de proiect care pentru care ar fi trebuit gândit un turneu. Chiar mă felicit că am renunțat la piesa clasică în favoarea lui SUNTRACK (În căutarea sunetului pierdut într-un oraș cu soare). La Casa Rally (Teatrul Maria Filotti) joacă de peste un an cu real succes. Când l-am făcut am zis: „Jucați-o acum, cât sunt copiii ăștia în zonă, e un spectacol făcut pentru un sezon. Apoi o parte din copiii care joacă o să fie departe.” Așa s-a întâmplat. O fată a fost înlocuită. Cea nouă va fi și pentru mine o surpriză. Plăcută sau nu…

Cum ați descrie „SUNTRACK (În căutarea sunetului pierdut într-un oraș cu soare)” într-o singură expresie? Încurajați-i pe tineri să vină în sală! 🙂

Diversitate.. Apoi umor bun cu Alin Florea. Muzica bună. De la spectatori aștept să (re)vină cu inima deschisă la acest docu-show. Este cu nişte copii și nişte oameni mari care se bucură enorm de ceea ce fac pe scenă. Pentru noi.