Cei care nu uită

Cu Oraşul închis, roman publicat anul acesta la Editura Polirom, Viorica Răduţă pune degetul pe o rană care pulsează neîncetat:

„Procesul recent al unui torţionar de pe vremea neagră a închisorilor comuniste a trezit în mine un spaţiu al memoriei ascunse. M-a ajuns din urmă imaginea deţinuţilor în zeghe. Săpau în faţa gării, în haine vărgate, fără chipuri. Numai că zidurile tăcerii îmi apăruseră, la 10-12 ani, magice. Reţinusem, însă, ca real ceva inexistent, piatra în care Coposu ar fi fost pus să lovească zilnic în curtea închisorii. Era o imagine îngropată şi dezgropată în somn. Toate, dar mai ales tăcerea asupra grozăviilor închisorii din Râmnicu Sărat, m-au condus la un text de sinceritate. Un revelator. Fusesem în acelaşi loc şi timp cu un rău şi trebuia să mărturisesc”.

Torţionarul despre care face mărturisiri Viorica Răduţă este Vişinoiu, figură abominabilă, criminal judecat prea târziu pentru ororile săvârşite în beciurile comuniste. Una dintre cele mai cumplite închisori, în care şi-au trăit chinul şi moartea, zi de zi, noapte de noapte cei încarceraţi acolo, a fost cea din Râmnicu Sărat, despre care, în 1991, Corneliu Coposu depune mărturie că

„pe harta românească a locurilor de martiraj, se situează pe primul loc (…) Râmnicu Sărat a depăşit prin duritate toate vestitele închisori, zarca de la Gherla, zarca de la Aiud, închisoarea tereziană de la Suceava. Râmnicu Sărat a fost cel mai oribil loc de detenţie pe care l-au inventat comuniştii”.

Procesul intentat lui Vişinoiu trezeşte în autoare amintiri latente, memoria reactivează ceea ce nu trebuie niciodată uitat, ceea ce, de altfel, nu poate fi uitat. Chipurile, vocile, deschiderile şi închiderile trec în roman. Râmnicu Sărat îşi sechestrează locuitorii, străzile, cimitirele. „Oraşul închis” este o metaforă. Despre lumea care a supravieţuit ororii, de la bucăţile de carne sângerânde, în care zeghea s-a topit şi a trecut spre oase, şi până la umbrele care îşi strecoară vocile spre cei vii. Într-un interviu (7 iulie 2017, constantinpistea.ro), Viorica Răduţă afirmă, printre altele, că „scrisul acestui bestiar de necrezut e o putinţă de curăţare şi a lectorului. Altfel, locul, Râmnicu Sărat, e unul emblematic pentru câtă pasivitate există în sufletul nost”. Cei rămaşi, cei vii, cu alte cuvinte, au datoria să vorbească. Sau să lase mărturie celor care vor scrie despre chinurile lor. Din 32 de deţinuţi, doar 5 au mai supravieţuit. Cu trupurile măcinate de boli, cu sufletele zdrenţuite, cu mintea zdruncinată.

Viorica Răduţă scrie un roman al vocilor, cu dialoguri aparent absurde, în care planurile glisează într-o poeticitate densă, mustoasă, despre care însăşi autoarea crede că „este mai aptă să capteze adâncul, uneori”, aducând în discuţie, drept argument, „densitatea lirică în proză” din romanele Hertei Müler. „Funcţia lirismului într-o naraţie – afirmă Viorica Răduţă – nu trebuie să fie una a poeticităţii, cât a redării mai afunde a stărilor, şi a celor ultime” (fragmente din interviul realizat de Constantin Piştea).

Cele două fire epice, care interferează pe tot parcursul cărţii, converg spre două personaje puternice: Mihăiţă (Mihai Bratosin, care a existat şi în realitate şi care, potrivit mărturisirilor scriitoarei, a murit după ce manuscrisul romanului a fost depus la editură) şi Ilinca Frânaru, studentă practicantă, ulterior tânără profesoară navetistă. Fiecare personaj îşi asumă propriul monolog, într-un oraş plin de spectre vii, în care răsună mereu, de dimineaţa până seara, lovitura în piatră a lui Corneliu Coposu, un Sisif blestemat de comunişti; imaginea sa emblematică, dar mai ales piatra lovită repetat, pare să fie metafora-simbol a întregii cărţi (pietrificarea, mortificarea, închiderea).

Procesul lui Vişinoiu, din primele pagini ale romanului, funcţionează ca o madlenă proustiană, declanşând anamneza lui Mihăiţă, care deambulează pe străzile Râmnicului, prin parc, dialogând cu umbra omului politic Ion Mihalache, ucis cu bestialitate de comunişti:

„Atunci, în noaptea de februarie, Mihalache a fost tras pe culoarul de la etaj cu celulă cu tot. Spune că şi scările s-au săltat peste oase şi că oasele s-au împrăştiat la parter. Sufletul nu ajunsese trupul, Mihăiţă. Comandantul a împins cu putere baioneta în pata de carne cu zeghe de jos” (pag. 173-174)

„Comandantul” este Vişinoiu, un bătrânel inofensiv azi, la proces, un torţionar cumplit, ieri, în anii închisorilor comuniste. Despre el, o secretară, Ştefania, se exprimă că ar avea o figură în care urechea este elementul principal:

„Ceea ce i-a atras atenţia la Comandant a fost, cum îl vedea din profil, urechea de pătlagină. Era însăşi ascultarea. A înţeles curând că toţi îl luau de şef din cauza ei…” (pag. 123).

Urechea lui Vişinoiu captează nesăţioasă totul, fiind întrecută, poate, doar de înjurăturile care însoţesc aplicarea loviturilor:

„Paştele şi Dumnezeii voastre de… Secera şi ciocanul i se reflectau în orbite, apoi şi palma, şi pumnul, şi piciorul încălţat. Şi, la o comandă, se înfruptau din obraz, gât, abdomen…” (pag. 107).

Citeşti cartea aceasta şi te atrage în pântecul ei aproape integral. În vâscozitatea ei din care, alături de oroare, sau poate nutrită din aceasta se naşte timid lumina. Poezia, frumuseţea. Poezia ororii, cu atât mai puternică, iradiantă, cu cât ştii că oroarea nu are nicidecum atributele ficţiunii. Ficţiunea stă doar în stil, în maniera scriptică aleasă de autoare. Blestemul închisorii, transformată ulterior, în 1963, în depozit de alimente, flutură deasupra fiecărui capitol: „dar Râmnicul nu are răsărit, are numai apus…” Un oraş transformat treptat în zonă industrială, colonizat de muncitori, în care viaţa este o permanentă, de nevindecat descreştere şi în timpul lui Nicolae Ceauşescu. De parcurs sunt paginile despre odiseea Ilincăi, despre poveştile cancelariei profesorale, din care se desprinde imaginea lui Sutinski, profesor de Română, cu umorul lui corosiv, admirabil crochiu al disidentului, aceea a profesorului de sport îndrăgostit de o elevă, apoi discuţiile din autobuz ale navetiştilor, scrâşnetele lor la adresa regimului în care „avorturile nu sunt la vedere, sunt la morgă”, în care „planurile cincinale”, „producţia trasă la indigo”, „şi frigul, şi raţia, şi curentu care se întrerupe brusc la orice oră” ajung laitmotive dureroase…

„Rătăcirea” mintală a lui Mihăiţă este simbolică pentru o întreagă societate. O societate trăitoare, mulţi ani, sub spectrul fricii:

„Frica stă şi în pomii de pe stradă, cică. Şi în perdelele trase, şi în lucrurile din casă, şi în praful de pe mobilă…” (pag. 175).

Frica îi împiedică pe oameni să se opună demolărilor din 1980: case vechi, clădiri de patrimoniu, cimitire, biserici. Chiar dacă, în 1963, închisoarea din Râmnic îşi schimbă destinaţia, oraşul întreg continuă să fie o închisoare.

Este exact ceea ce îi reuşeşte scriitoarei în această carte, de la primul şi până la ultimul capitol: să contureze un oraş-carceră, „un loc văzut în lungime, lăţime, dar mai ales în adâncime (…), un eşantion care conţine şi binele, şi răul deopotrivă, şi facerea, şi creşterea, dar şi descreşterea” (Viorica Răduţă în dialog cu Constantin Piştea, sursa citată anterior). Un spaţiu total, procustian, în care oamenii îşi amputează singuri destinele, din frică, din laşitate, din oboseală. Toţi trăiesc „o moarte în care dormeau fiecare, pe rând, mutându-se dintr-un vis în altul prin uşa dintre camere” (pag. 113). Un loc în care cei vii „au găsit în morţi cuie şi bucăţi de lemn geluit” şi în care „moartea mai venea câteodată şi pentru doi deţinuţi. Noroc că luna a pus cămaşă pe ei. Vrei să spui că erau două grămăjoare de carne amestecată cu oase? Ce altceva să mai fie?” (pag. 154).

Locul în care „umblă tăcerea ca o fiară”, în care „un strigăt a căzut în fântână şi acolo a rămas”. Un loc în care eroii sunt puţini: Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Mihai Bratosin, profesorul Şerban, doamna Miron. Poate şi Vasile Frânaru. Şi Ilinca, fiica sa, personaj-reflector, ca şi Mihăiţă de altfel. Cu toţii, oameni peste care „umbra a făcut câţiva metri de braţe şi de picioare jupuite”. Ca să nu uităm. Niciunul dintre noi.

Cartea Vioricăi Răduţă este o mărturie mai puternică, în acest sens, decât multe documente sau filme la care am avut acces până acum.

VIORICA RADUTA-ORASUL INCHIS Viorica Răduţă – Oraşul închis