Cum gândim împreună

Iluzia cunoașterii de Steven Sloman și Philip Fernbach e una dintre puținele cărți pe care le-am cumpărat pur și simplu, fără să fi avut vreo recomandare. Fac rar asta. Și subtilul suna provocator: De ce nu gândim niciodată singuri. Am răsfoit-o și capitolele păreau, iarăși, foarte interesante. Nu m-am înșelat! Este o carte extraordinară, care pleacă de la premisa că individual suntem foarte slabi, dar împreună suntem foarte puternici.

Gândirea există pentru ca noi să putem acționa, ne spun autorii. Nu există din alt motiv, ci ca suport al acțiunii. Iar ceea ce numim cunoaștere nu este doar suma cunoștințelor din mințile noastre. Cunoaștere este înglobată și în lucruri (privind cum e făcut un lucru cunoaștem ceva), este în cărțile tipărite, în calculatoare etc. Gândim și cu trupul, nu doar cu mintea. Picioarele noastre au reflexe și acționează, uneori, singure. Primim date de la mâini, senzații. Creierul este important, este centrul gândirii, dar nu epuizează sfera cogniției. Iar tot despre creierul uman, autorii ne spun că este organul cu cea mai rapidă evoluție din natură. Iar explicația: pentru socializare. Nevoile crescute de socializare au făcut ca Homo Sapiens să aibă creierul de trei ori mai mare decât prima specie de hominizi. Creierul nu este doar pentru a memora și logica lui nu este logica matematică, cea din manuale, ci o logică de tip cauză-efect. Suntem maeștri în a lega cauzele de efecte, chiar dacă, după cum demonstra Kahneman, atunci când ne grăbim facem și multe erori de gândire.

Iluzia profunzimii cunoașterii sau iluzia cunoașterii este cel mai important efect despre care vorbesc autorii. El arată cum gândim, în realitate, nu separat, ci împreună. La o întrebare foarte simplă, de tipul „Știți cum funcționează mecanismul care trage apa la o toaletă?”, aproape opt oameni din zece vor zice imediat că știu. Puși să explice efectiv, abia doi din zece reușesc să dovedească faptul că știu. Diferența e dată de cei care cred că știu doar pentru că știu pe cineva care știe. În plus, e o chestiune banală, foarte mulți din jurul nostru știu cum funcționează un astfel de mecanism, se poate afla cu un simplu telefon. Deci cunoașterea nu e la noi, ci, pur și simplu, e împrejur. Trăim într-o comunitate cognitivă. Societatea are multe răspunsuri, chiar dacă indivizii au puține. Și suferim cu toții de această iluzie a cunoașterii, de a ne grăbi să spunem că știm când, în realitate, nu știm atât de multe, dar putem afla foarte repede.

Omul este dăruit de natură pentru diviziune cognitivă. Ceea ce realizăm împreună este mult mai mult decât suma cunoștințelor sau abilităților individuale. Cogniția umană este fantastică, a inventat științe și arte, însă individul este foarte slab. Avem o mitologie a forței individuale, dar uităm echipele care au contribuit la succes sau, pur și simplu, cadrul cognitiv. Nu e deloc clar că Mendeleev e chiar inventatorul tabelei care îi poartă numele. Sunt cinci cercetători care își arogă întâietatea. Suntem singura specie, spun autorii, care dă dovadă de intenționalitate împărtășită. Avem tot timpul în minte perspectiva celuilalt și știm cum să punem împreună ceea ce văd și observă ceilalți. Știm că se uită la același obiect și mintea noastră poate uni foarte natural perspectivele.

Științele cognitive au pornit cam în aceeași perioadă cu cibernetica și inteligența artificială. E vorba de jumătatea secolului trecut. Încercarea de a sintetiza inteligența umană ne-a făcut să vrem să înțelegem mai bine cum funcționează. Dar creierul uman nu e asemenea unui calculator. Există o mare tentație de-a face o paralelă, însă Kahneman a demontat toate aceste încercări magistral. Noi gândim algoritmic doar atunci când ne concentrăm și o facem cu foarte mare efort. În rest, gândim cauzal și asociativ. Ceea ce calculatoarele nu știu încă să facă. Dacă ar fi să măsurăm cam câtă memorie are creierul uman obișnuit, ar fi, citează niște studii autorii, aproximativ 1GB. Uluitor de mic pentru computerele de astăzi. Dar noi nu avem nevoie să stocăm atâtea informații. Și nici de procesoare ultra-puternice. Ceea ce ne face pe noi cu adevărat cunoscători e faptul că suntem permanent conectați la o rețea cognitivă supra-individuală. Iar aici suntem noi cei care am inventat calculatoarele, nu invers. Mai mult, spun autorii, adevărata inteligență artificială ar putea veni mai degrabă dinspre soluțiile informatice care pun laolaltă părerile multor oameni decât din emularea pe computer a inteligenței umane.

Dar avem nevoie de iluzii…

„Însă iluzia este o plăcere. Mulți dintre noi petrecem o parte semnificativă din viață trăind de-a dreptul intenționat în iluzie. Ne amuzăm în lumi fictive, lipsite de orice pretenție de realitate. Și fantazăm de dragul plăcerii pe care ne-o dăruiește reveria și, de asemenea, ca să ne stimulăm creativitatea. Iluziile pot să stimuleze produse creative inspirându-ne să ne imaginăm lumi, scopuri și rezultate alternative. Iar acestea ne pot motiva să încercăm lucruri pe care nu le-am încerca altminteri. Este ceva rău? Ar trebui realmente să ne diminuăm iluziile?”

Iluzia cunoașterii este o carte excelentă despre felul în care construim o comunitate cognitivă deasupra indivizilor. Suntem proiectați de natură să ne conectăm, într-un fel, la ea. Nu e nimic SF aici, e doar felul în care funcționăm. Diviziunea cognitivă ne-a caracterizat dintotdeauna. Considerăm că știm ceea ce știu alții și contribuim cu mica noastră specializare la comunitatea cognitivă. Gândim împreună, cunoașterea și inteligența sunt, mai degrabă, sociale. Într-o perioadă care laudă excesiv aportul individual, e reconfortant să citești o carte despre câte de multe realizăm, de fapt, împreună.

Philip Fernbach, Steven Sloman – Iluzia cunoașterii