Romanul Cișmigienii (Polirom, 2020) s-a născut dintr-o nostalgie (și o curiozitate, cel mai probabil) pentru o lume care ar fi putut fi și poate ar fi trebuit să fie dar care, pe ramura noastră de Univers cel puțin, n-a mai existat. Ce-ar fi fost dacă? Știu că este întotdeauna riscant să te joci cu realitățile alternative. Probabil că nimeni nu ar putea garanta că știe chipul unei lumi diferite de cea în care ne aflăm. Dar de aici izvorăște și frumusețea unei asemenea călătorii, pentru că explorarea unui univers nou este una dintre cele mai palpitante provocări posibile.
Într-o primă fază, am scris romanul acesta destul de rapid, fără niciun fel de sinopsis. Eu în general scriu fără a avea un plan dinainte stabilit. Pentru mine, orice poveste pe care ajung să o pun pe hârtie începe cu o sclipire, este ca un beculeț care se aprinde și care funcționează ca un fel de invitație de a explora o altă lume. Și atunci când o anumită idee îmi pare irezistibilă, îmi deschid laptopul și scriu prima propoziție care îmi vine în minte despre acea lume și, în acel moment, este ca și cum am pus piciorul acolo, am păși în acel Univers. Și tot ce fac mai apoi este să merg mai departe, să văd ce se întâmplă acolo și să povestesc lucrurile respective. Întotdeauna mi-a plăcut să fac acest lucru. De altfel, îmi amintesc că în școala generală, orele pe care le așteptam cu cel mai mare drag erau cele de compunere, geometrie și istorie. Între timp, după ce m-am lămurit cum este lumea asta și cum funcționează, istoria a trecut într-un plan secund al preocupărilor mele, însă geometria continuă să mă fascineze fără încetare. Este ca o fântână infinită de mistere accesibile prin puterea minții. Detectivistică curată.
Ce mi s-a părut fabulos în călătoria întreprinsă în interiorul acestei lumi descrisă în această carte este mai ales oglindirea unor persoane reale într-un alt context istoric, modul în care acestea și-au croit viața pe alte date ale realității, pentru că diferența între ceea ce noi oamenii credem că suntem și ceea ce ne dovedim a fi în final, atunci când suntem supuși la probă, este uneori ca de la cer la pământ. Este un adevăr destul de crud și uneori dureros pe care fiecare îl află uneori despre sine însuși, acela că nu se cunoaște pe sine îndeajuns și că nu este persoana care credea că este.
Cum spuneam, prima variantă a romanului a mers destul de rapid, l-am scris în general la primele ore ale dimineții, mă sculam cu noaptea în cap și până pe la ora șapte când se trezea restul familiei și începea hei-rup-ul cotidian, aveam deja norma făcută. Cumva, asta îmi dădea oarecum o stare de confort interior, pentru că, în acest mod, orice s-ar fi întâmplat peste zi, știam că datoria de bază era deja împlinită. Am ținut-o așa vreo 3-4 luni, cred, de pe la începutul iernii, până prin primăvară. Mi-amintesc că, într-o primă fază, când începeam să scriu afară erau troiene și beznă și, până am terminat prima versiune, la momentul când deschideam laptopul afară se mijeau zorile și auzeam ciripitul păsărelelor de la începutul zilei.
Apoi, după ce am terminat această primă versiune, a urmat faza a doua, a revizuirii și ceea ce a fost interesant este că n-am mai putut să fac asta la prima oră ci, cumva, această etapă mi-a cerut un alt moment al zilei de lucru, a trebuit să-mi aranjez astfel programul încât să pot să-mi rup cumva 2-3 ore la miezul zilei pentru a face munca asta. De aceea, faza asta de corectură stilistică, în care am mai scos din ceea ce scrisesem și am mai și adăugat lucruri noi, a durat cred că vreun an și ceva sau poate chiar și mai mult de atât. A fost un proces migălos, care s-a întins destul de mult dar care mi-a plăcut la fel de mult, pentru că în această etapă am reușit să mă apropii pe îndelete de toate acele persoane, personajele, printre care trecusem razant și în viteză în prima fază și, în acest fel, am reușit să-i cunosc mai bine și să mă minunez de toată complexitatea lor.
În final, îmi place să cred că ceea ce a rezultat în urma acestor două etape este ceea ce ar fi trebuit să fie. Așa cum îl văd eu, romanul redă perspectiva unui observator care doar relatează un fragment al unei posibile realități, fără a judeca ceva și fără a da vreun verdict. Sunt absolut convins că evaluarea noastră numai Cel de Sus o poate face pentru că numai El are datele complete și obiectivitatea necesară pentru a face acest lucru și că, în consecință, noi oamenii nu ar trebui să I ne subrogăm în această operațiune.
În mod un pic surprinzător pentru mine, în roman există și o poveste de dragoste. Spun surprinzător, pentru că niciodată nu mi-am propus și nici nu m-am gândit că voi scrie ceva în această zonă, domeniul meu de interes fiind metafizica realității, funcționarea subtilă a acesteia, micile miracole cotidiene, sincronicitățile, penumbrele, comunicarea între lumea diurnă și starea de veghe a visului sau interconectarea viselor între ele. Toate acestea se regăsesc în roman dar ele au venit la pachet și cu o istorie erotică. Nu una tumultoasă ci, mai degrabă, una în construcție, între doi tineri care sunt destul de diferiți ca fel de a fi și între care sentimentele avansează prin du-te-vino, prin avântări și retrageri, prin pași de apropiere circumspecți și mărunți. Și, în plus, în carte a mai apărut și o secvență în care două persoane aflate la momentul evaluării propriei existențe înțeleg câte ceva despre cum ar trebui utilizată această uriașă capacitate a omului care este dragostea, în sensul ieșirii cu bine din labirintul acesta ciudat al vieții în care cu toții ne aflăm pentru o perioadă extrem de scurtă a destinului nostru stelar care, cel mai probabil, continuă și dincolo de ea.
Una peste alta, sper că este o carte care va plăcea celor care se vor simți ispitiți să o parcurgă.
