Istoria în dezbatere – „Seducătorul domn Nae: viața lui Nae Ionescu” de Tatiana Niculescu

Perioada interbelică, redescoperită în toată complexitatea sa după prăbușirea regimului comunist, rămâne încă un teren fertil pentru istoricii noștri, mai ales că numeroase subiecte se cer investigate cu detașarea și obiectivitatea mai mult decât necesare acestora. În plus, epoca dintre cele două războaie mondiale este ofertantă și din prisma analizei personalităților care au populat-o și i-au imprimat trăsăturile specifice. O epocă în mod inevitabil complicată, alienată de traumele primului război mondial, potențate recurent și traduse în atitudini politice extremiste, crize economice de proporții sau intoleranță etnică nu putea produce decât personaje contradictorii, alunecoase, rapace, oscilând între atitudini diverse și permeabili la schimbarea loialităților.

Un asemenea personaj a fost Nae Ionescu, figură de prim-plan a societății românești interbelice și în consecință supus la numeroase controverse, încă din timpul vieții. Misiunea de a reface traseul vieții sale a fost asumată recent de Tatiana Niculescu, prin intermediul lucrării Seducătorul domn Nae: viața lui Nae Ionescu, apărută la Editura Humanitas în acest an. Autoarea este o scriitoare cunoscută în spațiul cultural autohton, care a scris în ultimii ani o serie de biografii istorice despre Regele Mihai, Regina Maria, Corneliu Zelea Codreanu sau Arsenie Boca, precum și o carte care investighează celebră legătură dintre Regele Carol al II-lea și Elena Lupescu. Așadar, s-a remarcat printr-o serie de reconstituiri bibliografice ale unor personalități complexe, misterioase, tragice, marcate de un destin care le propulsează în legendă. În lumina acestei experiențe, cititorii se puteau aștepta din motive corecte la o carte bine scrisă, închegată și sprijinită pe o amplă documentație istorică, la îndemână, de altfel. Din nefericire, ca și în cazul majorității lucrărilor menționate, Tatiana Niculescu nu reușește să se ridice la înălțimea așteptărilor și își ratează obiectivele cu o candoare care ar merita aprofundată.

Nae Ionescu a avut o viață relativ scurtă, dar mai mult decât intensă. Născut în Brăila, a urmat acolo studiile gimnaziale și liceale, deși firea sa rebelă, la dus la exmatriculare în ultimul an de liceu, fiind nevoit să susțină Bacalaureatul la Galați. S-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, pe care a absolvit-o cu o teză de licență apreciată. Drept urmare, Nae Ionescu a plecat în Germania pentru studii doctorale, inițial la Gottingen, ulterior la Munchen. Izbucnirea primului război mondial l-a surprins alături de prima mare iubire a vieții sale, Elena-Margareta Fotino, care i-a devenit soție și i-a născut trei copii, în Germania, ceea ce a dus la internarea sa într-un lagăr pentru ofițeri, aflat în apropiere de Hanovra. Va reuși cu greu să fie eliberat și să își susțină teza de doctorat, după care a revenit în țară.

Dacă această perioadă a vieții lui Nae Ionescu a fost marcată de sărăcie perpetuă, dificultăți morale în relație sau statutul de prizonier în Germania, odată cu întoarcerea în România, viitorul mentor al noii generații de intelectuali începe să urce din punct de vedere profesional, în paralel cu îmbunătățirea semnificativă a situației financiare, fie și prin metode aflate mult sub limita legalității. Cursurile ținute la Universitate îl vor face extrem de popular în rândurile studenților, indiferent de specializarea acestora, în timp ce direcția ziarului „Cuvântul” îi întregește imaginea unei voci de conștiință a opiniei publice. A urmat inevitabil apropierea de mediul politic, cu toate intrigile presupuse de acesta, Nae Ionescu fiind într-o primă fază un susținător fervent al întoarcerii Regelui Carol al II-lea, al cărui apropiat a devenit. Afinitatea sa cu Mișcarea Legionară l-a îndepărtat însă de politica regală și a avut drept consecință perioade de recluziune sau suprimarea ziarului pe care îl conducea. Atunci când a murit, în 1940, Nae Ionescu devenise cumva irelevant din punct de vedere politic, deși contextul internațional se agravase la cote inimaginabile și urma să schimbe din temelii arhitectura statală a României.

Adulat sau demonizat, Nae Ionescu era un personaj greu de ignorat, cinic, imoral, cu accente malefice care nu a pregetat să își îndrepte talentul publicistic spre tabăra care părea că îi poate conferi cele mai multe avantaje. A jucat un rol politic de prim rang în urma Restaurației din 1930, deși nu a deținut funcții executive; a fost ales, în schimb, de două ori deputat. În orice caz, a făcut parte din cercul de apropiați al celui mai puternic om al timpului respectiv, Carol al II-lea, respectiv al celui care părea săamenințe supremația regală, Corneliu Zelea Codreanu. A prosperat din punct de vedere financiar, uimind prin opulență precum și prin gusturi extravagante. A reușit să fie unul dintre cei mai apreciați profesori universitari, influențând puternic tineri intelectuali precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian sau Mircea Vulcănescu: „Modul lui de a fi și de a preda, felul în care le vorbește studenților în afara cursurilor, stilul „călugăresc, intransigent și țeapăn, neplăcut, dar reconfortant” (Mircea Vulcănescu) care le sfredelește sufletele tinere îi aruncă pe unii în pragul deznădejdii și al marilor îndoieli existențiale.” La fel de elocvente sunt mărturiile lui Mircea Eliade, care era la rândul său fascinat de modalitatea „Profesorului” de a preda precum și atras de personalitatea sa carismatică. Nu în ultimul rând, a avut numeroase legături amoroase, nu de puține ori rezultate în urma avantajelor pe care Nae Ionescu putea să le obțină în perspectivă. Cele mai notorii au fost cele cu Maruca Cantacuzino, iubita și viitoarea soție a lui George Enescu și Cella Delavrancea.

Este lesne de înțeles că protagonistul cărții scrise de Tatiana Niculescu a avut o viață realmente fabuloasă, cu atât mai mult cu cât a fost guvernată de o superioritate auto-indusă în raport cu orice provocare existențială sau ideologică: pretinde că, într-un tur de forță a citit „Critica rațiunii pure” a lui Kant în doar patru zile, cursurile audiate în Germania îl duc la concluzia că filosofia este o „vorbărie goală, o farsă pusă la cale de filosofi”, context în care se simte capabil de a construi un sistem filosofic superior celor ale lui Schopenhauer, Bergson sau Kant, este convins de valabilitatea de nezdruncinat a argumentelor sale, indiferent de natura acestora și așa mai departe. Așa cum se știe, Nae Ionescu nu a reușit să creeze nici un sistem filosofic și nu a adus acestui domeniu nici o contribuție notabilă. Nae Ionescu a fost un spirit socratic care și-a exersat talentul în articole și polemici, iar nu în redactarea vreunui curs universitar sau a unei opere filosofice. Dar dacă vanitatea sa este de înțeles ținând cont de condiția umană supusă subiectivității, cum se explică carisma și puterea de atracție pe care în mod cert le-a exercitat, cel puțin asupra studenților săi, nu mai puțin cultivați și erudiți?

Cine va dori să afle răspunsul la această întrebare, precum și la altele, trebuie să consulte alte lucrări, pentru că Tatiana Niculescu nu și-a propus să aprofundeze nici o latură a personalității lui Nae Ionescu sau să analizeze cu acribie relația pe care a dezvoltat-o cu grupul de intelectuali reprezentativi pentru perioada interbelică, implicarea sa politică sau direcțiile publicisticii sale. Toate acestea sunt în cel mai bun caz schițate, poate cu excepția idilei premaritale cu Elena-Margareta Fotino și reclamă cunoștințe extinse pentru a le putea înțelege în lumina potrivită. La fel, este foarte subțire prezentat antisemitismul funciar al lui Nae Ionescu, care a avut destule consecințe importante în epocă. Mai mult decât atât, problema plagiatelor („împrumuturi intelectuale”) de care Nae Ionescu a fost acuzat în epocă și asupra căreia s-au aplecat mulți cercetători ulterior, este menționată o singură dată, preț de câteva rânduri, care nu spun de fapt nimic. Acest fapt, paradoxal la prima vedere, are o explicație simplă: cei mai mulți istorici sau cercetători care au investigat perioada interbelică au consultat extensiv sursele timpului, au citit lucrările scrise pe tema respectivă sau au comparat diverse interpretări existente. În schimb, aparatul bibliografic folosit de Tatiana Niculescu este mai mult decât precar. Așa cum remarca și Mihai Iovănel, autoarea se bazează pe surse puține, unele de valoare îndoielnică pe care le folosește obsesiv, la care se adaugă masiva biografie a lui Nae Ionescu, scrisă de Dora Mazdrea și câteva scrisori, este drept, inedite. Ca și în cazul altor biografii pe care le-a scris, Tatiana Niculescu pare să ignore literatura de specialitate în general și titluri fundamentale asupra subiectului investigat în special.

În al doilea rând, faptul că autoarea nu este istoric de formație îi trădează lucrarea și îi dezvăluie carențe semnificative în cunoașterea istoriei propriu-zise, fie că este vorba de perioada modernă, fie de cea contemporană, interbelică mai exact. De pildă, Tatiana Niculescu scrie că în timpul primului război balcanic, România și-a păstrat neutralitatea, fapt care a însemnat câștigarea teritoriului de la sud de Dunăre numit Cadrilater. Or, în 1912, în negocierile de pace concretizate prin Tratatul de la Londra nici nu s-a pus această problemă, România anexând Cadrilaterul în urma celui de-al doilea război balcanic și a Tratatului de la București, din 10 august 1913. Este drept că autoarea scrie trei pagini mai încolo că României i-a revenit Cadrilaterul în august în urma celui de-al doilea război balcanic, ceea ce nu relevă decât grava confuzie în care se află.

La fel, Tatiana Niculescu pare că scrie mai mult din imaginație atunci când se referă la orașul Brăila la sfârșitul secolului al XIX-lea, senzație întărită de faptul că nu face trimitere la nici o notă de subsol: afirmă că „Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1890, anul nașterii lui Nae Ionescu, se spunea despre Brăila că e cel mai cosmopolit și prosper oraș al țării”. Cine spunea? Probabil nu vom ști niciodată. Brăila, afirmă autoarea, înflorea, era iluminat cu lămpi de petrol, apoi cu becuri electrice, avea două bănci, bursă de mărfuri, cale ferată, tipografii, farmacie, școli publice, parcuri și așa mai departe, ceea ce o conduce spre o viziune idilică. Or, doctorul A. Fotino, care a inspectat orașul Brăila în 1891, îl descrie pe un ton foarte sumbru:

„Presupunând orașul Brăila, fără bulevardele sale spațioase și fără stradele sale drepte și largi, sub raportul igienei publice și în mare parte chiar și a celei private, Brăila ar semăna cu un adevărat oraș extraordinar…Nici chiar Strada Regală, cea mai principală din oraș, nu este curată decât pe o mică porțiune. (…) Prin stradele mai periferice ale orașului, lumea vara se îneacă în praf și, în timpuri ploioase, precum și iarna pe dezgheț, în noroi. Pretutindeni pe strade se aruncă fel de fel de necurățenii, cu deosebire în drepturile hanurilor și locandelor. Piețele publice nu se țin în stare de curățenie și cu deosebire piața zisă a poporului prezintă o tristă icoană a solicitudinii ce se are pentru sănătatea acestui popor.” (A. Fotino, „Raportul d-lui dr. Fotino, membru consiliului sanitar superior, către d. Ministru de interne, asupra rezultatului inspecțiunii sanitare făcute de d-sa în anul 1891, în județele Brăila, Tulcea, Constanța și Ilfov”, în Buletinul Direcțiunii Generale a Serviciului Sanitar, anul IV, nr. 21, p. 337).

În același registru se înscriu aprecierile asupra agriculturii românești: grâul românesc concurează cu cele mai bune soiuri din lume, iar România era un veritabil grânar al Europei, clișee care nu rezistă unei cercetări obiective și documentate și care au fost în consecință demontate într-un mod convingător și probabil definitiv de istoricul Bogdan Murgescu în lucrarea România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010). Este probabil cel mai bun exemplu pentru a demonstra decalajul imens care desparte cercetarea unui istoric profesionist de imaginația unui diletant în domeniu. Câteodată, încurcăturile produse de autoare sunt de-a dreptul rizibile: afirmă, de pildă, că țărăniștii vor sprijini întoarcerea lui Carol al II-lea și repunerea sa în drepturi, în contextul sfârșitului previzibil a Regelui Ferdinand, pentru ca, în următoarea pagină să susțină că Iuliu Maniu nu agrea revenirea aceluiași Carol al II-lea. Nu ar fi surprinzător ca Tatiana Niculescu să nu știe că Maniu era liderul țărăniștilor. Dincolo de aceste erori, chiar și partea biografică este grevată de folosirea în exces a „construcțiilor ipotetice”, după expresia lui Mihai Stelian Rusu, așa cum s-a întâmplat și în cazul biografiei lui Corneliu Zelea Codreanu, scrisă de asemenea de Tatiana Niculescu: el să fi fost cel care, vor fi discutat, va fi făcut, va fi realizat și așa mai departe, toate folosite în exces și evidențiind mai degrabă stilul literar decât cercetarea istorică.

În lumina celor expuse mai sus, concluzia se impune de la sine. Avem de-a face în mod cert cu o lucrare care avea potențial din mai multe puncte de vedere, dar s-a dovedit a fi o firavă tentativă istoriografică și biografică deopotrivă. Viața celui care a fost Nae Ionescu ne este expusă liniar, sec pe alocuri, fără analize serioase, investigații profesioniste și fără un aparat critic adecvat, care să provoace cititorul să exploreze alte piste. Nu doar că ignoră multe surse indispensabile, dar autoarea reconstruiește viața lui Nae Ionescu după alte coordonate decât cele reale. Demersul nu e deloc inocent, accentul pus pe viața privată pare a fi un artificiu retoric pentru a crește numărul de cititori. În schimb cartea abundă în explicații simpliste, contexte și personaje de-abia conturate și o metodologie improprie domeniului abordat. Tatiana Niculescu nu și-a propus niciodată să scrie o biografie istorică, ci să literaturizeze istoria. Autorii de acest gen sunt un pericol, mai ales că publicul nespecialist nu poate face diferența între ficțiunile ei și realitățile din surse.Este, cu alte cuvinte, una dintre cele mai slabe lucrări circumscrise perioadei interbelice, aceasta în condițiile în care genul acesta de cărți nu lipsesc din literatura de specialitate, dimpotrivă.

Chiar și în aceste condiții, trebuie recunoscut și subliniat talentul literar al Tatianei Niculescu, lesne decelabil pe parcursul acestei lucrări, dar și altora. Iată, de pildă, cum descrie autoarea contextul în care, în timpul unei călătorii cu trenul, Nae Ionescu și-a cunoscut viitoarea soție:

„E luna mai, pomii sunt în floare, cerul e senin, mirosul de sare și alge al mării pătrunde pe nesimțite pe fereastra vagonului”.

Exemple de acest gen sunt numeroase, ceea ce naște inevitabil o întrebare: nu ar fi fost mai bine dacă Tatiana Niculescu ar fi scris romane istorice, care s-ar fi bucurat probabil de apreciere unanimă, în loc să forțeze un gen istoric pe care nu îl înțelege și nu îl va înțelege niciodată în complexitatea sa? Ar fi fost în mod cert un câștig important al literaturii românești, în timp ce istoriografia noastră nici măcar nu i-ar fi simțit lipsa.

Seducătorul domn Nae: viața lui Nae Ionescu de Tatiana Niculescu