„Cultura japoneză” de Paul Varley

Probabil orice generație, din orice perioadă, trăiește, la un moment dat, un sentiment al pierderii autenticității, un sentiment de inadaptare la vremuri schimbătoare, de disconfort spiritual, pe care-l pune pe seama acestui deficit acut de interes pentru ceea ce era valoare și sens. Cultura a acumulat toate aceste tânguiri, de-a lungul timpului, dar a continuat să se schimbe, uneori sensibilă, alteori inertă la ele. Natura ei fragilă o obligă să se supună tendințelor artistice, să țină cont de noile concepții despre lume, să asimileze experiențele istorice, să se încline sub greutatea argumentelor filozofice. Totuși, prin concursul celor care au ținut să-i asigure o continuitate ascendentă, ea nu obișnuia să fie un depozit mult prea încăpător de nimicuri și artefacte vremelnice. Dacă valoarea culturală se măsoară prin rezistența la timp, atunci poate că am fi îndreptățiți să luăm aminte la semnalele de alarmă lansate de personalități care au fost în stare să creeze opere nemuritoare, personalități care vorbesc tot mai pregnant despre decăderea culturii. Fie că este vorba despre desconsiderarea elitismului cultural despre care vorbește Mario Vargas Llosa, despre comercializarea culturii pe care o semnalează Octavio Paz, despre dispariția anumitor rituri de trecere pe care le deplânge Roger Scruton sau despre o supraestimare a cultului individului și corectitudinii politice despre care deja nu se tem să vorbească mai mulți autori, cert este că noțiunea de cultură și-a pierdut din austeritate pentru a deveni un spațiu primitor și prietenos oricăror încercări.

Eu însămi fac parte dintr-o generație căreia îi este din ce în ce mai dificil să definească Cultura; numai ecouri ale unei culturi înalte au ajuns la urechile generației mele, împreună cu încercările disperate de a o regăsi. Nu zic că nu s-ar fi creat nimic valoros de când m-am trezit pe lume, ci că e dificil să te orientezi spre acele valori într-o lume atât de permisivă, ba chiar din ce în ce mai permisivă. Pornind de la aceste framântări interioare, de la o sete pentru ceva ce poate că nici nu am gustat, dar și de la lecturi care m-au orientat în această direcție, mi-am dorit să fac o investigație personală pe tărâmul culturii, în căutarea unor criterii definitorii pentru o cultură sau alta, mi-am dorit să văd ce moșteniri se reflectă sau ar trebui să se reflecte într-o cultură sau alta și care ar fi inovațiile cu adevărat originale și autentice ale culturilor lumii. Desigur, realizarea unui asemenea scop ambițios nu poate dura decât o viață, dar… nu mă grăbesc nicăieri.

Cultura japoneză m-a interesat și mai înainte, o anumită perioadă, atunci însă m-am grăbit să conchid că aceasta nu este decât un set de împrumuturi din tradiția chineză și am renunțat la căutări. Sper să-mi fie iertată pripa juvenilă dacă revin la ea cu o altfel de aplecare și cu mai multe surse la îndemână. Am început cu o introducere calificată în bogăția acestei culturi, scrisă de renumitul istoric japonologist, Paul Varley – Cultura japoneză. Mai întâi de toate, trebuie să remarc că ceea ce consideram eu un import brut de cultură chineză, nu era decât o influență firească; atât împrumuturile culturale din China, dar și, mai târziu, cele din Occident, au fost filtrate prin sufletul, tradiția și orînduirea socială japoneze pentru a fi asimilate într-un mod specific și original, corespunzător spiritului acestei națiuni sensibile și oarecum conservatoare. Pe înțelegerea acestui aspect pune autorul un accent deosebit:

„Dacă există o temă centrală a prezentei cărți, ea este aceea că japonezii – în contextul unui amplu împrumut cultural din China în perioada premodernă și din Occident în era modernă – și-au păstrat, cu toate acestea, un nucleu trainic de valori sociale, etice și culturale autohtone, prin intermediul cărora au modelat și adaptat aproape invariabil împrumuturile din exterior la gusturile și țelurile proprii”.

Parcurgerea acestui rezumat bine documentat și consistent nu te lasă doar cu clarificări academice în sensibilitățile japoneze, ci chiar îți și transmite ceva din aceste sensibilități. Păstrând distanța unui analist scrupulos, Paul Varley reușește, în același timp, să reconstituie atmosfera orientală în imaginația cititorului, astfel încât acesta va conecta neapărat și latura afectivă în aprecierea îndepărtatei culturi, transpusă, dealtfel, într-un text suficient de echidistant pentru a fi considerat aproape didactic. Rădăcinile acestei stimulări emoționale izvorăsc din talentul autorului, dar și, negreșit, din natura însăși a culturii analizate. Urmărirea firului istoric al evoluției culturii este scopul cărții (de care s-a absolvit cu succes), dar nu și al prezentei relatări, în care încerc să răspund la întrebările de la care am pornit spre această carte, dar și chemărilor pe care mi le-a provocat lectura cărții.

Necăutând la complexitatea oricărei tradiții culturale, inclusiv cea prezentată aici, o trăsătură definitorie a culturii japoneze poate fi numită, fără rețineri, încă de la bun început: aceasta este cuprinsă în termenul mono no aware care ar desemna sensibilitatea față de lucruri. Surprinzător însă (poate doar pentru un occidental) este că aceasta nu este provocată de măreția muntelui Fuji sau de grandoarea oceanului în apele căruia se scaldă Japonia, deci nu frumusețea eternă și impunătoare a obiectelor naturale îi mișcă în primul rând pe japonezi, ci frumusețea perisabilă, alternarea anotimpurilor, schimbarea naturală a lucrurilor a fascinat dintotdeauna acest popor. Trecerea timpului, împreună cu schimbările firești pe care le implică acest proces, constituie un motiv permanent de meditație poetică și filozofică:

„Japonezii caută frumosul în natură nu în ceea ce dăinuie sau e peren, ci în fragil, vremelnic și pieritor. Mai presus de orice, sentimentele lor față de natură au stat din cele mai vechi timpuri sub semnul schimbărilor aduse de anotimpuri. Dintre cele patru anotimpuri, sunt preferate primăvara și toamna, prima ca răstimp al celebrării începutului sau renașterii vieții, iar cea de-a doua ca moment al finalei stingeria oricărei urme de viață și frumusețe. Dar, indiferent de anotimp, schimbarea era ținută la cel mai mare preț. Un curtean din veacul al XIV-lea a exprimat acest sentiment când a scris că lucrurile au puterea să ne miște tocmai pentru că viața și natura sunt schimbătoare”.

Originile acestei sensibilități față de natură s-ar afla în religia inițială a japonezilor, șintoismul, care, înainte de a fi influențată de budism și confucianism, se exprima prin venerarea mulțimii politeiste kami, mulțime ce ar popula animist natura, fiind, în același timp, într-o permanentă relație cu oamenii și cu organizarea lor socială de bază: familia și statul. Fundamentală în acest sistem spiritual este cultivarea sincerității și simplității, înaintea (dar nu și în detrimentul) altor virtuți, precum dreptatea, adevărul și credința. Așadar, japonezii sunt un popor sincer, care preferă comuniunea nealterată și deschisă cu natura, preferință care se reflectă, de exemplu, în alegerea materialelor de construcție, printre care lemnul nevopsit este prioritar atunci când vorbim despre construcțiile mai ales din perioada premodernă. Simplitatea e evident exprimată și în decorul de interior, cu mobilier sumar, care se reduce, deseori, doar la o masă de scris la nivelul podelei și la niște rafturi asimetrice, asimetria fiind și ea o expresie a frumuseții naturale, la japonezi. În afară de aceasta, o cameră tradițională shoin mai e descrisă de rogojinile tatami cu care este acoperită podeaua și de pereții și ușile culisante, care au menirea de a crea o continuitate a spațiului, la necesitate. Vedem, din nou, că motivul schimbării este prezent și în aceste soluții arhitectonice de interior, prin renunțarea la delimitarea fixă a spațiului, în favoarea unor pereți despărțitori flexibili.

(Dacă ar fi să merg, pe cont propriu, pe ideea cauzelor primare ale acestei venerări a Schimbării de către japonezi, aș menționa componenta naturală – poziționarea geografică și activitatea seismică – care, fără îndoială, a jucat un rol însemnat în sculptarea unui spirit împăcat și chiar fascinat de schimbare. Această resemnare a japonezilor față de metamorfozele iminente ale naturii, acceptarea și integrarea acestei conștiințe în spiritualitatea lor națională, ar putea fi și cauza unei anumite flexibilități de caracter care le-a permis, alături de cultul disciplinei față de muncă și de anumite oportunități de conjunctură istorică, să devină, într-o perioadă scurtă, o mare putere economică mondială, chiar și în lipsa unei tradiții de exploarare și dezvoltare științifică semnificativă, doar prin asimilarea și integrarea eficientă a curentului schimbărilor și inovațiilor importate din exterior.)

Dar chiar dacă încetez să mă las dusă de propriile mele considerații, tot ar mai fi ceva de adăugat la tema sensibilității față de transformări a japonezilor, și anume faptul că ea a fost impregnată de un anumit misticism redat artistic prin simbolism și sugestie, cu evidente note de melancolie și tristețe. Toate formele de artă dezvoltate în Japonia s-au supusacestei caracteristici, dar din evoluția literaturii este cel mai ușor să ne dăm seama de ea. O mare parte de timp, proza a lipsit pur și simplu din cultura japonezilor, aceștia adunând în scrierile lor nu descrieri și acțiuni, ci stări, astfel având predilecție mai ales pentru poezia waka cu versuri scurte, compusă din cinci versuri a câte cinci, șapte, cinci, șapte și șapte silabe fiecare, formă preferată de majoritatea poeților pentru o perioadă de mai bine de cinci sute de ani. Aceste forme restrânse puneau la încercare talentul artistului care trebuia să le împlinească cu o cât mai mare încărcătură sugestivă, fără a reda nimic în text direct, lăsând, în acest fel, o largă posibilitate de interpretare cititorului. Atmosfera, așadar, cădea în sarcina poetului, mai mult decât orice altă încercare de a reda ceva concret.Aceeași tendință de redare prioritară a stărilor este propriu și unui alt gen major de artă japoneză, pictura pe rulouri, autorii cărora nu pictau indivizi concreți, în situații concrete, ci expresii simbolice a stărilor. Era preferată desenarea stilizată a chipurilor, chipurile feminine și cele masculine deseori fiind greu de distins, toate contopindu-se în ideale umane. În general, în arta japoneză, redarea individualului și descrierea lui a apărut destul de târziu, această tendință în manifestarea artistică fiind considerată, tradițional, drept egoistă, japonezii fiind un popor orientat spre respectarea valorilor comunității.

De bună seamă, subiectul preferinței japonezilor pentru sobru, simplu și schimbător,în toate manifestările acesteia,e departe de a fi epuizat, dar provoacă interes și alt aspect specific culturii acestei națiuni: distribuirea după gen a diferitor activități artistice. Poezia, de exemplu, a fost, inițial, o îndeletnicire exclusiv masculină, bărbații considerând dezonorantă exprimarea în altă limbă decât chineza, pe care o foloseau pentru poeme și poezii. Astfel, primele și cele mai mari prozatoare din epoca medievală au fost femeile, care au folosit fără ezitare limba vernaculară pentru a scrie proză, în special sub formă de jurnale – un soi de romane confesionale. În arta teatrală delimitarea a fost încă mai pronunțată, fiind organizate trupe, preferențial de actori, care interpretau atât rolurile masculine, cât și pe cele feminine. În teatrul nō – o altă modalitate de manifestare a simbolismului, caracterizată prin reprezentarea stilizată, lipsită de intrigă și extrem de lentă a mesajului – toți actorii sunt bărbați, la fel ca și în teatrul kabuki – o formă de teatru vulgară, la origine, dar care s-a maturizat, ulterior, prin adoptarea unor scenarii cu subiecte mai elevate – cu excepția unei scurte perioade în care femeile (anume curtezanele) au avut de asemenea roluri în teatrul kabuki, lucru care le-a fost interzis ulterior de către autorități, pentru a descuraja prosperarea unui comportament indecent pe scenă. A existat și o formă de teatru, takarazuka, de această dată exclusiv feminin, cu mai puțin succes decât formele menționate mai sus, în care vedeteau devenit anume femeile ce jucau în roluri masculine. Este interesant căînclinația spre reprezentări androgine a ființelor umaneare rădăcini adânci în cultura japoneză, începând de la kimonoul tradițional, deseori identic pentru femei și bărbați, și remarcîndu-se atât în gravurile din lemn din epoca premodernă, în care bărbații și femeile sunt reprezentați convențional, aproape similar,cât și în cultura de masă de dată mai recentă, anume în benzile desenate, formă de cultură de masă (importată din SUA) care s-a bucurat de un succes remarcabil în Japonia.

Despre cultura de masă, care s-a răspândit fulgerător mai ales după cel de-al doilea război mondial, sub influența culturii americane, Paul Varley vorbește nu în calitate de critic, ci de observator fidel al tendințelor. Totuși, putem lesne înțelege că aceasta a afectat până și națiunile mai conservatoare, în sensul vulgarizării valorilor lor autentice. Merită să amintim aici câteva dintre contrastele provocate de această vulgarizare și semnalate de autor:

„Pentru o țară care are una dintre cele mai scăzute rate de violență și criminalitate din lume, Japonia produce numeroase benzi desenate care prezintă acte de violență extremă, inclusiv scene sângeroase și măceluri de nedescris. […] Iar pentru o țară puritană în privința sexului și a pornografiei, Japonia tolerează în benzile sale desenate o remarcabilă cantitate de sex de toate felurile”.

Estetica erotică are o tradiție veche în cultura japoneză, dar, în cazul în care aceasta își pierde reperele, tinde să devină o banală pornografie. Dacă totuși se insistă asupra faptului că încurajarea manifestărilor artisitice de orice fel este benefică, să revenim la cazul teatrului kabuki pentru o reflecție fugară. La apariția sa, piesele acestui teatru erau inspirate din viața lumii plutitoare (așa erau numite regiunile periferice ale marilor orașe, dedicate relaxării, dacă nu chiar desfrâului) iar printre actorii trupei erau recrutate și prostituatele ce habitau această lume. Reprezentările teatrului kabuki nu aveau o etică și o estetică de înaltă ținută, iar scenariile nu erau închegate; erau, mai degrabă, o prelungire a lumii plutitoare, pe scenă. Autoritățile tolerau acest teatru pentru că, la fel ca și lumea plutitoare, el constituia o supapă de degajare a nemulțumirii sociale acumulate (din cauza inegalităților sociale). Totuși, la scurt timp după apariția sa, femeile au fost excluse din trupa de actori, pentru a zădărnici promovarea în public a unei conduite mult prea licențioase. Mai târziu au fost excluși și tinerii deoarece aprindeau spiritele homosexualilor, fiind acceptați doar bărbații maturi sau tinerii care acceptau să se radă pe cap. Pentru a rezista sub presiunea acestei cenzuri, teatrul kabuki a trebuit să se reorienteze spre adoptarea unor scenarii mai sofisticate și mai estetizate, ceea ce a dus la o oarecare ridicare a prestigiului acestui gen de teatru și la menținerea sa în paginile istoriei culturii japoneze. Desigur, nu trebuie să conchidem de aici că cenzura ar fi benefică în general, dar o anumită echlibrare a manifestării oricăror porniri artistice ar putea, uneori, contribui la o ridicare a nivelului actului artistic.

Multe alte aspecte ale culturii japoneze, printre care ceremonia ceaiului, decorarea grădinilor, caligrafia ș.a.,văzute prin prisma istoriei nipone – istoria curții și a shogunatului, a războaielor și a ocupației americane – sunt cuprinse în cele peste patru sute de pagini ale acestei lucrări armonioase și reușit structurate. Cultura japoneză nu doar mi-a deschis o nouă perspectivă asupra istoriei și identității culturale a poporului nipon, dar, cum spuneam și mai sus, mi-a și transmis ceva din frumusețea valorilor lui sub forma unei împăcări cu trecerea timpului, cu natura schimbătoare a lucrurilor, cu peirderile și regăsirile inerente vieții. Ar fi frumos să putem transfera ceva din liniștea acestei înțelepciuni autentice nipone conștiinței noastre contemporane zbuciumate de competiție, grabă și disperare. Totuși, mai mult decât această împăcare, ne lipsește azi maturitatea relațiilor cu comunitatea, de la care avem așteptări fără să oferim nimic înapoi, asemeni copiilor care pretind să li se îndeplinească toate capriciile necondiționat, maturitate de care japonezii au dat dovadă mereu, atât în viața de zi cu zi, cât și în manifestările lor culturale.

Editura: Humanitas