„Cronicile unei societăți lichide”

(sau când Eco promite că „o să vă povestesc de absolut tot ce-o să-mi treacă prin cap, iar azi asta mi-a trecut”.)

Dat fiind momentul anului relativ relaxat, prin prisma sezonului de concediu, cât și datorită „debutului” meu pe Bookhub.ro, pesemne că nu întâmplătoare se va dovedi întâlnirea mea cu un volum proaspăt lansat al regretatului Umberto Eco.

Apariție a Editurii Polirom, în cadrul prestigioasei colecții „Plural M”, „Cronicile unei societăți lichide” (în original: „Pape Satàn Aleppe. Cronache di una società liquida”), în traducerea Oanei Sălișteanu și a Mariei Boghiu, formează o culegere de texte publicate, de-a lungul timpului, în cadrul publicației italiene „Espresso”. Fără a conține texte publicate anterior, tot en recueil, – a se vedea „Minunea Sfântului Baudolino” (Humanitas, 2011), acest volum este și ultimul pe care Eco l-a și coordonat, afirmând că „toate (sau aproape toate) articolele strânse în acest volum pot fi interpretate ca reflecții asupra fenomenelor <<societății lichide>> în care trăim”, termen ce desemnează o societate aflată încă într-o stare de tranziție, ce nu-și poate găsi echilibrul decât printr-o conștientizare de sine și reinventare permanentă.

Astfel, pentru a nu sugera că textele cuprinse ating exclusiv subiecte din domeniul culturii aristocratice – termen pe care Eco îl uzitează într-unul dintre aceste pliculețe, vom regăsi pe parcursul volumului subiecte pe cât diferite, pe atât de edificatoare pentru o mai bună înțelegere, subiectivă și subiectivizantă a tot ceea ce ne înconjoară. În acest sens, la întrebarea „De ce ni s-ar povesti toate acestea?”, scriitorul răspunde:

„Pentru că în primul <<Pliculeț al Minervei>>, din 1985, v-am spus că o să vă povestesc de absolut tot ce-o să-mi treacă prin cap, iar azi asta mi-a trecut”.

Personal, văd în această coborâre din cer în cetate o ocazie frumoasă a oricărui tip de lector, avizat sau nu, de a intra în contact cu idei de o importanță covârșitoare, pe care Eco le exprimă cu o claritate și o accesibilitate remarcabile. Totuși, cât de mult va fi interesat un cititor român de controversele iscate în jurul fostului lider de stat italian, Silvio Berlusconi, mai mult decât simplă abordare caracterologică sau politică, rămâne de văzut.

Demonstrând, așa cum am anunțat deja, că non multa, sed multum, importantul om de litere italian reușește ca în doar două-trei pagini, cât era dimensiunea maximă impusă, aferentă fiecărui pliculeț, să realizeze o transpunere din viu în viu a unei societăți față de care suntem încă prea înrădăcinați, din punct de vedere al proximității temporale, spre a emite altceva decât conjecturi, mai mult sau mai puțin susținute. În plus, faptul că marea majoritate a acestor „pliculețe” sunt apărute după 2000 face să trăiască în persoana lectorului o rememorare mult mai puternică. Aș observa, de asemenea, posibilitatea cititorului român de a se regăsi în mare măsură cu cel italian: parte a globalizării ar argumenta unii, parte a spiritului latin comun ar susține alții, cert este că Eco vorbește pe limba celui care îl citește, atât prin luciditatea încărcată cu umor și ironie, cât și prin curajul – deosebit pentru un intelectual de un atare calibru – de a trata probleme ce par, de multe ori, mai degrabă parte a „Civilizației spectacolului”, carte a lui Mario Vargas Llosa, despre care Victor ne scrie mai pe larg aici .

În acest mod, grupând micile texte pe diferite categorii: • Înainte ca racul; • A fi în văzul lumii; • Bătrânii și tinerii; • Online; • Despre telefoanele mobile; • Despre conspirații; • Despre mass-media; • Diferite forme de rasism; • Despre ură și moarte; • Între religie și filosofie; • Educația cea bună; • Despre cărți și alte lucruri; • Cea de-a Patra Romă; • De la prostie la nebunie; vom observa în fiecare dintre acestea o anumită constantă.

Mai presus de faptele și ideile prezentate, întregul volum emană căldura și înțelegerea celui pentru care moderația devine principiu ontologic apodictic, adevărat exercițiu al rămânerii fidel unui umor aservit valorii supreme de aurea mediocritas. Spre exemplu, concluzia unui pliculeț ce afirmă că „Progresul nu constă neapărat în mersul înainte cu orice preț”, nu îl face pe Eco un paseist, iar faptul că observă o orientare a publicului spre o civilizație a hic et nunc-ului în care tot ce contează este să fii în văzul lumii, îl și determină să afirme prompt „Dar nu sunt apocaliptic”, dovadă că ființarea sa în lume era pe deplin racordată la ceea ce îl înconjura.

Trecând peste acestea, Eco este de-a dreptul admirabil, prin latura sa profund umanizată a intelectualului care nu se sfiește să scrie despre „downgrade-ul” unui sistem de operare, și nici să elaboreze o teorie epistemică complexă, pe care o expune în doar câteva rânduri ( – oximoronul este o altă temă pe care o va trata în pliculețul „Oximoroanele conciliante” – ) , întrebându-se simplu dacă „E fals că o loțiune (…) îți face părul să crească la loc?” precum și dacă toți cei ce, în epocă, s-au sinucis citind Suferințele tânărului Werther „credeau că povestea e adevărată?”, ambele interogații fiind importante instrumente într-un proces de a diferenția dimensiunea estetică și pe cea aletheică, in genere.

În plus, asumându-și nu doar poziția indiscutabilă de scriitor, ci și pe cea a unui lector experimentat – pentru a folosi mutatis mutandis un termen românesc al examenului de Bacalaureat, asupra căruia Eco se va apleca în reflecțiile sale – acesta emite observații pe care, cu siguranță, mulți dintre noi le avem deja. Fără să facă o filosofie de cafenea pariziană, scriitorul susține că

„Partea care intrigă cel mai tare în acest pamflet este, mai puțin paradoxal decât ar putea părea, tocmai faptul că noi uităm adesea un procent uriaș și din cărțile pe care chiar le-am citit”.

În fine, ceea ce nu se poate uita din acest volum, cel puțin la ora actuală, este faptul că tratează și probleme de maximă importanță economică, politică și socială ce vizează însuși destinul lumii, așa cum se prezintă astăzi. De la îmbătrânirea populației, temă recurentă în articolele grupate în capitolul „Bătrânii și tinerii”, până la posibilitatea existenței unei identități europene – idee deloc nouă, dar interesant abordată în „Diferite forme de rasism” sau problema migrației ori a războiului, Eco este o minte luminată. Qui plus est, introducerea, spre exemplu, pe lângă criteriile strict legale, pe cele ale unei conduite frumoase – „ Astfel era justificată apărarea dreptului la exprimare, chiar așa nepoliticos” – demonstrează, încă o dată, de ce ar trebui cineva să citească acest volum.

Pentru a nu conchide într-o manieră strict rezumativă, precum am avut tendința în paragrafele anterioare, aș adăuga acestui articol și ideea centrală a pliculețului care mie, personal, mi-a arătat cel mai bine cât de puternice pot fi câteva cuvinte:

„Declarația de Independență ar fi trebuit să spună că tuturor oamenilor le este recunoscut dreptul – obligație de a reduce cota de nefericire din lume, inclusiv a noastră, evident.”

(„Dreptul la fericire” din „Despre ură și moarte”);

iar prin aceste fragmente, sunt convins că Eco reușește să-și desăvârșească obiectivele.

Poate că nu a schimbat nimic radical, poate nu a influențat profund viața politică, prin opiniile sale în contra non-valorii și populismului de orice fel – însă faptul că Eco pare marcat de un eveniment aparent banal, acela că, fiind în lipsă de orice alt cusur, un judecător italian ajunge să fie ostracizat chiar pentru culoarea șosetelor sale (sic!), ne face să credem că filosofia și filosofarea ca modus vivendi, atitudine activă, implicată, nu au pierit în „Epoca tragică a grecilor”.

Drept urmare, fără a-mi fi propus să realizez o sinteză exhaustivă a articolelor, nu pot decât să închei prin a menționa alte câteva subiecte asupra cărora veți găsi diferite raționamente și chei de interpretare: războiul din Irak, conspirațiile mondiale, cenzura, alegerile, regimurile totalitare, jocurile politice din mediul italian și nu numai, problema multi-culturalismului, problema sistemului de educație pe filieră umanistă, dar și reflecții privind religia, literatura, istoria, filosofia, demonstrând că, pe bună dreptate, orice subiect poate fi un subiect demn de a fi tratat cu o atenție academică. Suntem, oare, „o persoană căreia i s-a spus prea mult” ? – Posibil, căci stilul este dens, concentrat, foarte bogat în informații. Totuși, prin faptul că, în general, subiectele tratate aparțin unei realități relativ apropiate nouă, se încununează cu succes obiectivul prim al întregului volum: răspândirea unor mostre de sapientia, în limbaj accesibil, care nu ne vor specializa nici în filosofia scholastică, nici în relațiile internaționale ale secolului XXI sau în tehnologia de ultimă oră, însă ne vor oferi prilejul de a gândi alături de Umberto Eco, confirmându-ne sau reanalizându-ne diferite convingeri, experiențe, observații personale.

Or fi „Cronicile unei societăți [în mișcare] lichide”, însă în ceea ce privește erudiția sa, Eco este indubitabil de solid. In nuce, o insulă de logică într-un contingent inexplicabil, ce nu explică, dar cu siguranță amplifică șansele noastre de a ne sustrage disperării cauzate de o lume aparent privată de orice logică. Așadar, o lectură de vară puțin spus agreabilă. De citit și recit.

Editura: Polirom