Cronici de familie (note de lectură)

Finalul de an m-a găsit citind, în paralel, două romane în care sunt prezentate și analizate relațiile de familie, disfuncționalitățile din ce în ce mai evidente și destrămarea acesteia, simbolică pentru societatea contemporană.

Disoluția unui grup (în cazul acesta familia) are întotdeauna mai multe cauze, aparent minore la început, aproape insurmontabile ulterior: minciunile, diminuarea afectivității, lipsa comunicării și a transparenței în relație, tendințele divergente, presiunea socială, depărtarea geografică, etc. La începutul unui celebru roman al său, prozatorul rus L. N. Tolstoi scria că „toate familiile fericite seamănă între ele, dar fiecare familie este nefericită în felul ei”. Controversată sau nu, această afirmație de secol nouăsprezece încă (își) are doza ei de adevăr verificat în timp. Chiar dacă adesea cauzele înstrăinării și ale destrămării unei familii sunt, în linii mari, aceleași, fiecare membru își asumă diferit fenomenul acesta al atomizării, îl internalizează altfel, iar viața se așază pe o dimensiune, și ea, diferită.

În Crossroads, Jonathan Franzen prezintă o familie americană din Vestul Mijlociu, din a doua jumătate a secolului trecut, pe fundalul social-politic și cultural-religios specific acelor decenii: guvernarea președintelui Nixon, războiul din Vietnam, traficul și consumul de stupefiante, disputele dintre creștinismul protestant și contracultură etc.

Franzen alege, din nou, o perspectivă abruptă în ceea ce privește analiza procesului prin care o familie-model pentru comunitatea în care trăiesc membrii acesteia se dovedește a fi într-o criză morală bine camuflată sub stratul gros de ipocrizie, minciună și infidelitate, inclusiv prin tendințele centrifuge.

Russ și Marion Hildebrandt au trei copii, dar căsnicia lor pare deja pe butuci, în ciuda imaginii exterioare livrate celorlalți. Russ, pastor într-o biserică din suburbiile orașului Chicago, descoperă că este îndrăgostit de Frances Cottrell, una dintre enoriașele parohiei, care îl ajută să împartă alimente și jucării familiilor nevoiașe. Russ își alimentează, pe tot parcursul cărții, fanteziile sexuale cu această femeie care arată bine și îl provoacă necontenit.

Pe de altă parte, Marion, soția sa, realizează ca au un simulacru de căsnicie în care ea, femeia puternică, a dus totul în spate, neglijându-și aspectul fizic, mâncând compulsiv și îngrășându-se, scriind predicile soțului ei, ocupându-se de educația și problemele copiilor, de socializarea cu celelalte familii. Trecutul ei este destul de tumultuos, căci a crescut într-o familie disfuncțională, lipsită de încrederea și dragostea maternă, a făcut alegeri neinspirate, inclusiv în privința bărbaților, are la activ un avort și cel puțin o încercare de sinucidere, merge pe ascuns la ședințe de psihoterapie.

Fiecare capitol prezintă, în paralel și contrapunctic, problemele cu care se confruntă fiecare membru, locul/poziția acestora în familie, șicanările zilnice, așteptările și secretele bine ascunse: Clem, băiatul cel mare, student și deja plecat de acasă, are o dilemă pe fondul unei crize morale, astfel încât renunță la studii, se desparte de iubita sa și aplică pentru plecarea pe frontul din Vietnam. Anterior, Clem asumase și o reală dezamăgire produsă de comportamentul inadecvat al tatălui său; Becky, sora frumoasă și populară trece și ea prin tot felul de transformări, de la cele de ordin sentimental-erotic până la cele din sfera religioasă. Treptat, fata începe să practice tot mai consecvent exercițiul desprinderii de familia ei, ale cărei fisuri le observă și le critică necruțător; băiatul cel mic, Perry, un adolescent sclipitor ca intelect, căruia familia îi prevedea un viitor strălucit, cade în patima consumului de stupefiante, pe care le comercializează în școală. Este internat în urma unei supradoze, dar părinții constată că au datorii financiare imense din cauza mezinului.

Franzen își construiește narațiunea concentric, din aproape în aproape, aglutinând elementele care contribuie la șubrezirea acestei familii, alternând capitolele dinamice, explozive, cu altele în care „furtuna” e ținută în frâu prin pasaje care descriu trecutul personajelor, relațiile și alegerile lor de atunci, încercările ulterioare de a cosmetiza greșelile și realitatea din prezent. Inițial schițate, personajele evoluează pe măsură ce crizele lor se adâncesc, iar imaginea de ansamblu a familiei se deteriorează vizibil.

În celălalt roman, Promisiunea, Damon Galgut se axează pe disoluția unei familii de albi din Africa de Sud, deținătoare a unei ferme de lângă Pretoria. Cartea se deschide cu prima dintre cele patru morți, aceea a lui Rachel Swart, mama a trei copii botezați simbolic Astrid, Anton și Amor. Înainte de a muri, Rachel se asigură că va obține din partea soțului ei promisiunea de a trece pe numele lui Salome, servitoarea de culoare din familia lor, casa Lombard și pământul pe care aceasta locuiește deja. Promisiunea este auzită, absolut întâmplător, de mezina Amor, cu două săptămâni înainte ca femeia să își dea sufletul. O promisiune contestată și amânată de-a lungul a treizeci de ani în care Salome rămâne servitoare devotată a familiei, sperând în tăcere că această promisiune va fi în cele din urmă respectată. Nerespectarea acesteia, perpetuată în timp, erodează sentimentul apartenenței la (o) familie, tensionând relația dintre membrii acesteia: tată, surori, frate, mătușă. Dintre toți, sora cea mică, Amor, resimte la cote înalte vina de a nu fi izbutit să-și convingă tatăl, apoi sora și fratele să dea curs dorinței mamei sale înainte de moarte.

Deloc întâmplător, capitolele cărții poartă numele fiecărui personaj din familia sud-africană. Damon Galgut creează o complicitate anume între personaje și cititor, alternând vocile și persoanele verbale și întreținând voit această ambiguitate narativă atât în relatarea propriu-zisă a faptelor, cât și în analiza impactului acestora la nivelul conștiinței personajelor. Relațiile de familie, atât la nivel nuclear, cât și în ceea ce privește familia extinsă (mătușă, unchi etc.) sunt fragile încă de la începutul romanului: Manie e supărat că Sarah, soția lui, s-a întors la religia de dinainte de căsătorie și că nu vor mai fi înmormântați alături; mătușa Marina crede că deține controlul absolut și, de pe această poziție, le poate judeca pe celelalte rude; Astrid își disprețuiește sora mai mică pe care, în general, toți o privesc mereu condescendent, mai ales de când a supraviețuit unui fulger în timpul unei furtuni; Anton și tatăl său se înstrăinează, băiatul înțelegându-se mai bine cu unchiul său prin alianță; Astrid divorțează, dar își înșală cel de-al doilea soț. Niciunul dintre aceste personaje nu e așezat pe dimensiunea confortabilă, fiecare va rămâne mereu la stadiul unei promisiuni neonorate, fie că vorbim despre viitorul lui Anton, veșnic ascuns în spatele băuturii și al scuzei că scrie un roman niciodată terminat, fie despre căsnicia (im)perfectă a frumoasei Astrid. Tatăl, fiul și fiica mai mare vor muri pe rând, iar Amor, sora care a rupt legăturile cu ei, după fiecare înmormântare la care este chemată, va reitera rugămintea ca vechea promisiune să fie onorată. Nici viața ei nu este împlinită, deși e singura care o dedică voluntar întrajutorării semenilor ei aflați în suferință:

„Munca ei, așa cum pare uneori, o istovește, deși arde de bunăvoie combustibilul. Nu e nevoie să-și facă rezerve (…). Ultimele mele resurse de tandrețe le păstrez pentru oameni pe care nu-i cunosc, care nu mă cunosc. Nu mai este iubire, este doar bunătate care este, poate, mai puternică. Mai durabilă, în orice caz. Deși am iubit și eu câțiva oameni, la vremea mea, când puteam. Pe cine, Amor? Câțiva bărbați, câteva femei. Ce mai contează, trupuri, nume, sunt singură acum. E destul de greu să te mai iubești și pe tine.” (p. 280-281).

Folosind ingenios stilul indirect liber, prozatorul alternează persoanele verbale, trecând fără tranziție de la persoana a III-a la persoana I și invers, procedeu la care recurge pe tot parcursul romanului.

La Jonathan Franzen, relațiile de familie, oricât de mult s-ar deteriora, nu conduc niciodată la insularizare completă, la indiferență totală față de nevoile și sentimentele celuilalt. Chiar dacă familia în sine nu mai reprezintă spațiul protector, refugiul în fața încercărilor și a istoriei exterioare, fiecare membru știe că este iubit, dorit, așteptat și ajutat. Mereu există o ușă deschisă. În cartea lui Damon Galgut, cei trei frați sunt, de fapt, trei insule singuratice, pete de ulei care se îndepărtează vertiginos una de alta. Fiecare dintre cele patru înmormântări adâncește această însingurare. Chiar dacă titlul cărții trimite la o posibilă temă a conflictelor dintre populația albă și cea de culoare, la supremația albilor și la rasism, nu aici mi se pare că e miza romanului. Fiecare personaj reprezintă o promisiune trădată pe parcurs. Amor este un personaj puternic, interesant conturat, un soi de Mâșkin în variantă feminină. Capabilă de autodedicare, onestă, empatică, Amor acceptă să poarte vina pentru minciunile, reticențele și superficialitatea întregii familii. Dolofană și urâțică în copilărie, când privilegiul frumuseții îl deține Astrid, Amor va înflori ulterior într-o tânără femeie extrem de frumoasă. Fuga ei de familie, faptul că rupe orice legătură, astfel încât la moartea lui Anton doar Salome are numărul de telefon la care poate fi contactată, reprezintă, în fond, delimitarea ei de ceilalți, nu din nevoia de a fi independentă, ci dintr-un imbold straniu de autopedepsire:

„Problema, se gândește ea, problema este că niciodată n-am învățat să trăiesc cum trebuie. Întotdeauna a fost prea puțin sau prea mult, lumea mă apasă cu greutatea ei.” (p. 240).

Doi scriitori mari, două cărți, două cronici de familie de amplă respirație narativă. Spații geografice diferite, maniere artistice diferite, dar aceeași privire necruțătoare la adresa familiei contemporane, măcinată din interior, aflată deja în impas. Un impas pe care nu se știe cum sau dacă îl va putea depăși.

Crossroads de Jonathan Franzen