Cronica unei societăți bolnave – „Victor sau copiii la putere” în regia lui Purcărete

Despre un spectacol ca cel regizat de Silviu Purcărete e greu să vorbești fără să ai impresia că nu poți fi destul de explicit. Regizorul care și-a câștigat notorietatea datorită minuției cu care gândește fiecare scenă sau personaj în parte și care și-a consolidat cariera adăugând în portofoliu spectacole pe cât de mari, pe atât de diferite, are nevoie, iată, de un public care să-i răsplătească eforturile. Din fericire, are parte și de așa ceva, spectactori care i-au urmărit evoluția și care-i țin minte spectacolele ca și cum le-ar fi văzut ieri; dar, în aceeași măsură, are parte și de o recunoaștere din partea criticii de specialitate, ceea ce nu e puțin deloc, mai ales că vorbim de o receptare la nivel internațional, nu doar național (din fericire pentru el). Și-a ales piese dificile, de substanță, care cer efort de înțelegere din partea actorilor, dar și un efort de redare a viziunii regizorale; combinația dintre cele două a dat de fiecare dată roade, astfel încât astăzi vorbim despre spectacole care au intrat în patrimoniul cultural universal (material sau imaterial, nici nu mai contează). Purcărete a schimbat teatrul în sine cu o forță de titan, iar dacă astăzi spectacolele realizate de el acum zeci de ani încă mai cuceresc publicul înseamnă că n-a greșit cu nimic din punct de vedere estetic (și nu doar estetic, evident).

Unul dintre aceste spectacole este și Victor sau copiii la putere, realizat la Teatrul Maghiar de Stat Cluj în 2013. Chiar și după șapte ani după premieră, spectactorul rămâne în convenție, o caută și, mai ales, încearcă să găsească și să folosească cheile de descifrare a logicii lui Purcărete! Această căutare aproape impusă de regizor celui din sală este o marcă a tuturor spectacolelor realizate de acesta. Nu cred să existe spectactor dornic să iasă din sală înainte de final pentru că n-a înțeles despre ce e vorba sau pentru că pe scenă este prea multă violență! Ciudat, pentru că mai toate spectacolele lui Purcărete sunt violente, vorbesc despre violență la modul extrem de agresiv, nicio reținere din acest punct de vedere! Personajele au forță, se impun ca atare în memoria privitorului, crimele și atentatele sau alte fărădelegi sunt aduse pe scenă și reproduse cât mai fidel. În Victor sau copiii la putere tatăl este atât de vicios, încât îți vine să urci pe scenă și să-l zgâlțâi puternic, asta în timp ce-l cauți pe Victor ca să-l scoți din acel mediu deloc prielnic pentru creșterea unui copil. Te întrebi cât de bine îi poate fi lui Esther la cei șase ani ai ei, când știi ce părinți are.

Spectacolul trebuie privit ca un întreg, pentru că universul spectacular se compune dintr-o mulțime de elemente care completează (îmbracă, dacă vreți) jocul actoricesc în sine. Relațiile dintre personaje le-a lăsat ca atare, nu le-a complicat prea mult, știi de la bun început cine e servitoarea, cine sunt părinții lui Esther sau ce e cu generalul. Pe Purcărete nu l-a interesat dinamica relațională decât în măsura în care aceasta se proiectează în mintea unui copil de nouă ani. Până la urmă, spectacolul este proiecția minții lui Victor, este lumea proiectată de mintea acestuia. De aceea el nu poate fi acuzat nici de perversitate, nici că ar avea o minte bolnavă. El proiectează ceea ce vede zi de zi, fără să și înțeleagă (oare?). De aceea, scenografic vorbind, scena seamănă cu o casă de păpuși, cu interiorul acesteia, de fapt. Nu lipsește nici calul de lemn, care e când pat, când dric, nu lipsește nici tortul ssupradimensionat, după cum și culoarea pereților aduce aminte de Alice a lui Lewis Carroll; scena cu mâncatul direct din tort este marcă înregistrată Purcărete, numai lui îi pot ieși scenele acestea astfel (cei care-i știu cât de cât spectacolele își aduc aminte că de fiecare dată când e posibil, el construiește o scenă/un moment al cărui element central este o masă uriașă, în jurul căreia stau personajele sau din mijlocul căreia ies unul sau altul dintre actori). Dar fiind vorba de un copil și aniversarea acestuia de nouă ani, evident că nici muzica nu trebuia să lipsească. Extrem de interesant este faptul că Vasile Șirli, compozitorul ilustrației sonore, n-a folosit o orchestrație care să aducă aminte de muzica copilăriei (cu alte cuvinte, nu a dat nota aceea de copilăresc și bine a făcut!), ci a apelat la musical. Pasajele în care personajele cântă (mai ales în a doua parte a spectacolului) ca și cum ar fi pasaje dintr-un musical confirmă, accentuează tragedia de fond: Victor nu se simte bine deloc și, din păcate, nimeni nu e dispus să-l înțeleagă sau să-l ajute, decât când e prea târziu.

Lumea bolnavă din care face parte Victor este coruptă iremediabil, personajele sunt corupte fără nicio șansă de reabilitare, așa se explică și intrarea intempestivă în scenă a Idei Mortemart, singura de care Victor se atașează și de care nu simte nevoia să profite, singura la care el caută protecție în adevăratul sens al cuvântului. E un intermezzo care cade bine în economia spectacolului, cei din sală au timp să facă puțină ordine în tot acel univers macabru. Ce urmează după plecarea Idei este deznodământul nefast, dar în același timp eliberator. Esther îi supraviețuiește lui Victor, doar pentru că este mai mică decât el și încă nu înțelege foarte multe dintre cele se întâmplă în jurul ei. Magistrală Csilla Albert în rol; deși joacă contre emploi, este de un firesc care aproape că șochează! Verosimilitatea este una dintre cheile de decodare ale spectacolului pe care Silviu Purcărete a pus-o la îndemâna fiecărui spectactor, fie el versat sau neinițiat.

Niciunul dintre personaje nu este nefiresc, deși spectacolul este la limita suprarealismului! Victor este asemenea oricărui copil răzgâiat/răsfățat peste măsură din zilele noastre (deși Goe al lui Caragiale nu e prea departe nici el), Esther este de o candoare care nu se consumă deloc în spațiul de joc, din contra, la momentul somnambulismului pare că a crescut în expresivitate (genial gândită căderea din pat cu tot cu pilotă, astfel încât face loc altora în scenă, care nu se aglomerează inutil). Părinții lui Victor sunt cum sunt, adică alții nici că puteau fi! Zsolt Bogdán și Emőke Kató sunt doi actori fabuloși, care se înțeleg excelent pe scenă, se simt unul pe celălalt; fiecare dintre ei acordă celuilalt spațiu suficient de construcție, astfel încât nu există nici măcar o scenă sau un moment în care să ai senzația că unul a făcut mai mult decât trebuie sau că a plusat inutil. El e obsedatul sexual perfect, lipsit de orice scrupul, un Casanova perfect, iar ea o mamă care caută să domine situația și pe cei din jur, deopotrivă. Ea-și dorește familia întreagă, cu prețul unor sacrificii și suferințe de neacceptat de o minte normală, el nu-și dorește altceva decât sațietatea propriilor simțuri, desfătarea cu orice preț. Dar, nu știu cum se face că cei doi arată ca o familie (bine, mulți s-ar grăbi astăzi să o eticheteze rapid ca fiind nefuncțională, dar din punctul meu de vedere este un termen total nepotrivit în context). De cealaltă parte, părinții lui Esther nu fac o pereche unitară, așa că se justifică sinuciderea lui Antoine (foarte bun Ervin Szűcs în rol) și rătăcirea eternă a Thérèsei (rol în care Andrea Vindis arată ce știe). Construcții subtile de roluri, combinații mai mult decât fericite de costume și machiaje care pun accentele cât și unde trebuie: nu, replicile nu se aud decât când trebuie și, mai ales, cum trebuie!

De Áron Dimény m-am atașat definitiv când l-am văzut în Born for never (regia Gábor Tompa), dar aici e pur și simplu uluitor. Spectacolul este perfect este și pentru că el a știut să-l facă pe Victor unic. Pur și simplu, l-a înțeles și a intrat în pielea lui Victor, dar mai ales în mintea lui de copil de 9 ani, dar înalt de 181 cm. Un amestec trivial de realist de calități de defecte, un mic monstru care cere protecție și ajutor. Când Victor moare ia cu el și o parte din speranțele celor din sală: nu cred că va mai exista prea curând un Victor atât de bine întruchipat!

Victor sau copiii la putere este o meditație în forma ei cea mai agresivă cu privire la ce suntem. Silviu Purcărete nu face nicio concesie și agresează mentalul colectiv cu propriile sale proiecții: ăștia suntem, alții mai buni nu găsim! Dacă monștrii există printre noi și sunt liberi să-și facă de cap este pentru că noi le-am dat viață și se hrănesc cu propriile noastre himere. Stafiile acelea, de fapt armuri purtate de cine știe ce cavaleri, care țin sfeșnicele cu lumânări și stau pe jumătate ascunse în firidele de pe lateralele scenei nu sunt altceva decât gărzile de corp ale conștiințelor noastre! Întotdeauna vom avea nevoie de paznici-îngeri păzitori, cei meniți să ne arate diferența dintre bine și rău.

Spectacolul a făcut parte din programul ediției a șaptea (2020) a Festivalului Internațional de Teatru Interferențe organizat de Teatrul Maghiar de Stat Cluj.