Decupaje – „Fragil” de Simona Goșu

Să scrii proză scurtă, am afirmat ori de câte ori am avut ocazia, este un exercițiu epic asumat ca atare în ceea ce privește gradul de dificultate. În ultimele decenii asistăm la un reviriment în acest sens, și nu doar în spațiul literar autohton: scriitorii tineri sau mai puțin tineri, debutanți și consacrați, se întorc spre sâmburele narativ, spre esența unui exercițiu aparent la îndemână, dar extrem de greu de realizat; ceea ce construiești, ca situație conflictuală, cu largă desfășurare de forțe, de actanți, într-un roman de pildă, în care micile rateuri trec adesea neobservate, nu îți mai reușește atât de ușor pe spații mici, în special în cazul schiței și al povestirii, ca specii de proză scurtă. Îți trebuie un ochi atent la dozaje, la comprimare (dar fără să omiți vreo secvență din subiectul epic), la esențializare; grija pentru detaliul semnificativ, fixarea personajelor și individualizarea lor astfel încât cititorul să le poată reține, folosirea unor tehnici literare specifice, „știința” dozării imprevizibilului în ceea ce privește rezolvarea conflictului și finalul povestirii, toate acestea îți asigură sau nu reușita ca prozator.

Dacă scriitorii români antebelici și interbelici socoteau că textele de proză scurtă sunt doar inevitabile, firești exerciții epice prin care „își făceau mâna” pentru etapa următoare, adică ansamblurile narative importante (romanele), autorii de proză scurtă de azi resimt acest exercițiu drept o provocare în sine. Timpul, în general, se rotește amețitor, răbdarea lui s-a tocit, a cititorilor de asemenea. Dacă reușești să captezi atenția pe spații mici, dar ofertante, decupajele de acest tip funcționează ca o madlenă proustiană: deschid o breșă spre cotidianul cititorului, îi creează iluzia simultaneității.

O astfel de provocare este și Fragil, volumul de povestiri care marchează debutul editorial al Simonei Goșu, prozatoare care și-a făcut ucenicia literară la cursul de scriere creativă organizat de Florin Iaru și Marius Chivu, în 2016, în cadrul Revistei de Povestiri. Inițial, câteva dintre textele din acest volum au fost publicate în Iocan, Familia, Steaua și pe revistadepovestiri.ro. Fragil reunește astfel douăzeci de povestiri scrise cu o mână sigură, deja exersată în arta dozajelor sus-menționate. Conștientă de faptul că viața, realitatea cotidiană, lumea de lângă noi oferă suficient material pentru ficțiune, Simona Goșu nu cade în capcana abordării unor subiecte senzaționale, ieșite din comun, așa cum se întâmplă în cazul debutanților, ci decupează cu precizie chirurgicală „felii de viață” autentică, ajustându-le ficțional prin mijloace specifice: dialoguri dezinvolte, tușe comportamentale, gestică, mimică, atitudine etc. Analiza relației de cuplu, adulterul, divorțul, maternitatea și angoasele ei, infertilitatea, spaimele lăuziei, ale copiilor ajunși la pubertate sunt tot atâtea aspecte/teme asupra cărora prozatoarea se apleacă și le surprinde în (a)normalitatea lor, secvențial, în limitele firescului, ale verosimilului cotidian. Ceea ce îi reușește, dincolo de aceste alegeri și analize rapide, este modul în carese insinuează, imperceptibil și abrupt, răul, cruzimile vârstei sau ale caracterului, devierile, fisurile. Cititorul e luat prin surprindere, conflictul nesoluționându-se conform așteptărilor create pe parcursul textului, căci factorul imprevizibil dejoacă aceste așteptări, iar finalul rămâne adesea deschis.

Un alt vector îl reprezintă prezența, aproape în fiecare povestire, a unui copil de vârstă mică (7-8 ani), prin „lentila” lui inocentă evoluând situația, personajele, relațiile dintre acestea, chiar dacă textele sunt scrise (cu una sau două excepții) la persoana a III-a. Fiecare situație, aparent minoră, se transformă, pentru copil, într-o experiență de viață ale cărei urmări se vor face simțite ulterior.

În Aleea Duetului 26, Crina trece prin criza copilului care nu suportă ca mama, proaspăt divorțată, săaducă un alt bărbat în casă; ca să evite întâlnirea cu ei, fetița stă pe scările blocului și intră în vorbă în special cu „tanti Erji”, o vecină unguroaică al cărei tic verbal, „om pic” (un pic de…) stârnește hazul. Sinuciderea bruscă a acesteia și a fiului ei vor zgudui echilibrul emoțional al Crinei.

Negresa evidențiază ostracizarea unei fetițe de etnie romă, elevă în prag de corigență la română și la alte materii, de care copiii râd pentru că miroase urât. Nu vorbește și nu scrie nimic la teste; în urma unui experiment organizat de profesoara de română, fetița îi surprinde pe toți, recitând integral „Luceafărul” eminescian.

Carmen, o femeie gravidă, urăște un pui de cucuvea care țipă toată noaptea și nu o lasă să se odihnească. Îl atrage pe pervazul bucătăriei, cheamă câinele, care omoară puiul (Vecinii noștri).

În Revederea, emblematică rămâne scena în care o femeie se culcă cu un bărbat mai tânăr decât ea chiar în ziua în care și-a înmormântat tatăl. E un moment delicat construit, senzual-olfactiv, în care viața și moartea, erosul și thanatosul stau sub semnul „unui miros care nu-i da pace”. Tot o legătură sexuală interzisă e dezvoltată și în Hotel Paradis: Marina, femeie la cincizeci de ani, și-a conservat bine corpul (nu bea, nu fumează, nu consumă grăsimi animale, face plimbări lungi etc.) dar suferă de un, pentru ea, inexplicabil disconfort la contact sexual. La finalul textului, are o aventură cu propriul ginere, singurul bărbat care îi rezolvă instant problema ginecologică.

În alte texte, un copil e lăsat în grija unei prietene a mamei, care se preface apoi că nu îl cunoaște, provocându-i băiețelului teamă și dezorientare (Legături). O fetiță e certată de vecină și de mamă pentru o joacă nevinovată (urinează din picioare, ca băieții), moment care îi provoacă nedumerire, confuzie, culpă legată de gen etc. (Drumul spre palat). Vizita unei familii la închisoare (copiilor explicându-li-se că tatăl e internat „la spital”) sau plecarea la mare, pregătirile pentru concediu (mama lasă intenționat un costum de baie pe sub hainele fetiței, în cabina de probă, iar când vânzătoarea le cere socoteală, copila își salvează părintele, mințind și luând vina asupra ei), precum și acuzația de avort făcută de o vecină bârfitoare în fața copilei lăsate în grija ei (în realitate, mama fetiței suferise o operație estetică) sunt „decupaje” din viața de toate zilele, momente nespectaculoase, dar care au impactul lor asupra oamenilor, atât în ficțiune, cât și în realitatea concretă.

Vocația maternă și spaimele postnatale reprezintă o altă temă, recurentă de altfel în aproape toate povestirile: temerile, senzația mamei că nu i se potrivește rolul, schimbările aduse de bebeluș în cuplu, dorința femeii de a se reîntoarce la viața anterioară (Un miros dulce); o tânără lăuză se încăpățânează să-și alăpteze copilul chiar dacă acesta nu ia în greutate, iar faptul că o pisică maidaneză lipăie cu lăcomie laptele matern face să-i crească brusc stima de sine (Neliniști).

Lumină este textul care mi-a plăcut cel mai mult. Relația de rudenie între generații este magistral redactată prin dialogul ingenuu, savuros, dintre străbunică și strănepoată, dialog prilejuit de faptul că bunica fetiței, respectiv fiica bătrânei, a adus-o la ea spre îngrijire, nu din dragoste, ci din datorie. Străbunica și fetița conversează zilnic și aflăm astfel aspecte din trecut, complicata și fragila relație mamă-fiică, sentimentul destrămător al bătrânei care se consideră „a nimului” de când se știe. Dialogul e deopotrivă amuzant și dureros, grație inocenței fetiței, care nu reușește totuși să înțeleagă ultimul mesaj al bătrânei, acela de a-i aprinde o lumânare în clipa trecerii dincolo (fetița aprinde repetat veioza).

Fragil este, așadar, atât titlul volumului, cât și adjectivul care se potrivește fiecărui text. Relațiile interumane sunt fragile. Viața are inerenta ei fragilitate. Cei mai puternici oameni sunt, în esența lor, fragili. Frumusețea este fragilă. Fragilitatea nu este resimțită însă ca un impediment. E doar o caracteristică a vieții noastre, la care trebuie meditat, pe care nu ai voie să o ignori.

Fragil de Simona Goșu