Gustul acestei priviri – „Teoria apropierii” de Bogdan Răileanu

Motto:

,,- Cât durează tinerețea, băi Tomiță?

– Depinde când începe bătrânețea, a spus Alexei.”

Bogdan Răileanu, Teoria apropierii

De ce ai reveni la locul crimei, dacă nu eşti autorul faptei? Să spunem că o crimă este să îţi iroseşti timpul, să nu faci până la 40 de ani mai nimic sau să ai impresia asta, că te-ai irosit, deşi erau atât de multe lucruri care aşteptau să le descoperi. Te întorci poate pentru că ai făcut cândva un jurământ şi vrei să îl respecţi, aşa cum se întâmplă cu cei doi prieteni din copilărie, Robert şi Alexei. Poate pentru că cercul destinului nu se poate închide, dacă nu revizitezi momentele-cheie ale vieţii tale, drumul fiind mai ales unul interior. Poate vrei să verifici teoria apropierii, ai sau nu ai prieteni, singurătatea este un dat, nu o iluzie, numai tu ai crezut altceva, până în momentul în care, în piaţa San Marco din Veneţia, ţi-ai dat seama că nu poţi fi contactat, nu ai roaming. Când ai, în sfârşit, acces la internet, constaţi că în 10 zile nu te-a căutat nimeni. Nu ţi-a lăsat nimeni niciun mesaj. Eşti singur.

„̶ Care e opusul apropierii? a întrebat Alexei dintr-o dată.

̶ Depărtarea?

̶ Cred că îndepărtarea, a spus Alexei după o pauză, depărtarea e o chestiune de distanţă, dar poţi să te îndepărtezi de cineva stând la câţiva metri de el. Îndepărtarea e mai mult decât depărtarea, înseamnă să uiţi de cineva de care ai fost apropiat.” (p. 53)

Romanul lui Bogdan Răileanu este construit simplu, în jurul unei călătorii care ar fi trebuit să dureze doar trei zile. De fapt, timpul care năvăleşte din urmă, în al doilea plan narativ, între cei doi protagonişti face ca acest drum, oricum prelungit la trei săptămâni, să aibă o consistenţă aparte a temporalităţii. E greu de spus cât durează – toată viaţa lor de până atunci e concentrată în durata acestui drum. Trebuie verificată Teoria apropierii – de ceilalţi, de sine, de moarte, trebuie ştiut cât de aproape eşti de un moment revelator:

„lumile noastre s-ar intersecta cum se intersectează marginile paharelor cu mâinile noastre, la un nivel superficial, fără consecinţe, fără întrepătrunderi” (p. 52)

Alexei acceptă invitaţia lui Robert de a revedea Veneţia –

„Robert vorbea încontinuu, aşa cum făcuse toată viaţa, era ca o carte care se deschisese la pagina cu Veneţia.” (p. 33)

Unul este preot, celălalt jurnalist. Sunt nevoiţi să accepte că s-au schimbat. Nu se văzuseră de 25 de ani. Robert şi-a păstrat viociunea, pare în formă, se descurcă, planifică excursia şi găseşte soluţii. Alexei se lasă purtat, şi el şi-a păstrat o trăsătură din adolescenţă, inocenţa. Alexei intră în comă în urma unui accident, acelaşi accident multiplicat la nivelul întregului oraş, care răspunde cu agresivitate agresivităţii turiştilor. Sticlele ridicate în aer, la petrecerile de terasă, se prefac în cioburi şi izbesc pavajul, după ce izbesc şi capetele aflate pe traiectoria lor.

Veneţia nu mai este oraşul pe care şi-l aminteau ei, din excursia făcută cu părinţii, în copilărie, nu mai este un loc magic. Turiştii îl transformă într-un infern, în care curg, pe canale, şuvoaie de oameni, lăsând în urmă gunoaie de tot felul. Oraşul arată ca în vremea ciumei: „Adevărata aglomeraţie, iadul turistic începea de vineri.” (p. 33)

Ce încearcă Robert să verifice, sub pretextul scrierii unui reportaj, este legătura cu sine însuşi, cel din copilărie. Proporţiile se schimbă:

„Am uneori senzaţia, când mă întorc în locurile în care nu am mai fost de mult, că locurile alea se micşorează pe măsură ce trece timpul. Casa de la Buftea în care am copilărit, am fost acum câteva zile pe acolo şi am intrat în camera în care dormeam cu frate-meu şi mi s-a părut o chichineaţă. Şi Veneţia asta am impresia că s-a micşorat ca dracu’. Părea mai mare.” (p. 30)

Al doilea plan narativ surprinde fără urmă de vulgaritate, în ciuda limbajului, viaţa unor adolescenţi care cresc ca nişte sălbatici, greu de supravegheat, dacă cineva şi-ar fi propus asta, în perioada comunismului. Sunt singuri şi se cred atotputernici, experimentează cu naivitate tot felul de lucruri interzise, îşi pierd părinţii sau dragostea lor, trasează limitele altei lumi în interiorul lumii reale, sunt îndrăgostiţi şi fără repere.

Dacă citeşti cu atenţie începutul romanului, momentul în care Alexei are impresia că aeronava este, de fapt, un echipaj SMURD, îţi dai seama că drumul personajului s-a decis deja. Alexei are o presimţire şi, deşi nu ştia asta încă, îşi vede, pentru o clipă, viitorul, îl trăieşte anticipat. La finalul excursiei veneţiene, Alexei este luat de un echipaj de salvare, în comă. Supravieţuieşte accidentului, dar rămâne amnezic, aşa încât Robert e nevoit să-i spună, în detaliu, cum a fost viaţa lor, la Veneţia. Fiecare dintre ei îşi aminteşte, în mod repetat, cine este, lucru fundamental – şi idee esenţială a romanului. Robert, cel cu riduri şi cearcăne sub ochi, nu Robert din adolescenţă, aude râsul ciudat al prietenului său, un râs de om prins în capcana gândurilor care, apropiindu-l de moarte, îl îndepărtaseră de lume:

„Avionul a pornit încet, apoi a accelerat şi s-a desprins acompaniat de fulgere. Părea că o ambulanţă SMURD uriaşă îi aştepta oprită dincolo de nori, girofarul ei albicios trimitea săgeţi de lumină peste tot. Muzica se întindea ca o miere înăuntrul lui Alexei. Radiohead. Îşi aducea aminte, a închis ochii şi s-a lăsat pe spate. După câteva minute un miros de kerosen a invadat cabina şi o zgâlţâială puternică l-a făcut să tresară. Se uită în jurul său. Lumea era liniştită, doar zumzetul susţinut al motoarelor. Şi-a făcut o cruce şi a spus rugăciunea inimii în gând, de câteva ori. Robert stătea lângă el, îl urmărea cu coada ochiului şi îşi imagina că are în faţa lui un ficat roz pe care se pregătea să îl cresteze cu un bisturiu ca să vadă câtă viaţă mai e în el.” (p. 21)

Bogdan Răileanu ştie să scrie interesant, rafinează fraza şi păstrează cât trebuie dintr-o idee la care ţine. Inventează concepte – „gustul acestei priviri”. Vehiculează cu uşurinţă referiri culturale – îmi place mult că Veneţia este asociată, pentru decadenţa ei, cu filmul lui Paolo Sorrentino, La Grande Bellezza. Îi este la fel de uşor să lucreze cu fraze ample şi cu enunţuri concise, pune în lumină anumite aspecte, aduce conuri de umbră unde este nevoie de ele, găseşte nuanţe şi acoperă stilistic toate registrele veridicităţii. Pe secvenţe, este imposibil să nu fii fermecat de Teoria apropierii de text. Îţi face plăcere să-l citezi. Pun, la final, câteva exemple.

„Sau poate că această apropiere cu moartea pe care o suferise în zilele de comă lăsase nişte urme, celulele corpului său peste celulele morţii, mintea lui prin care trecuse cineva cu o greblă în care se agăţaseră amintirile din Veneţia şi normalitatea fiinţei sale, părea că acest om din faţa lui se întâlnise cu acel ceva care-l schimbase, ca acei care după o traumă ies din nou la suprafaţa vieţii ca nişte resturi ale unei epave, niciodată recompuşi în integralitate, niciodată aceiaşi. Apropierea îşi făcuse efectul, redesenase râsul unui om. Dar apropierea de cine făcuse acest lucru posibil?” (p. 228)

„-Știi ce e prietenia, Robert? îi spune. E o piatră. Dacă poți să dormi pe ea fără să te doară capul, aia e prietenia.” (p. 228)

„Vorbele tatălui ei au rămas deasupra mesei, în tăcere.”

„Nu putem spune că e întuneric, dar nici lumină. Sunt mai degrabă culori. Aici, unde ochii lui Alexei se deschid cu greu, e un loc în care ochii nu îşi au rostul, văzul este ca un lichid transparent care se scurge peste lucruri şi e absorbit în ele. Le vede din interiorul lor şi din exterior în acelaşi timp, le înţelege structura şi înţelege până şi gustul cu ajutorul acestei priviri atotcuprinzătoare. De fapt realizează că acest simţ pe care îi vine să-l numească văz este o însumare a multor altor lucruri. Nu poate auzi, în schimb. E surd.” (p. 206)

„Despre prietenie a crezut mult timp că era ca ficatul, un organ important fără de care omul nu putea trăi. A avut şi alte imagini în minte când s-a gândit la prietenie. Spre exemplu, o plantă, crinul păcii, foarte bună la oxigenat spaţii închise, nu avea nevoie de prea mult soare. Pe urmă, pe măsură ce a înaintat în vârstă, i s-a părut că prietenia seamănă cu un animal sălbatic, timid şi pe cale de dispariţie, care putea fi văzut doar noaptea şi mai ales pe Facebook. (…) aşa le spunea amicilor, prietenia e ca ficatu’, bă, dacă bagi prostii în ea te doare.” (p. 5)