Enciclopedia inutilităţii – cafeaua, ceaiul alb şi piticii de grădină

Sunt întrebată frecvent ce carte aş recomanda în caz că cineva doreşte să o dăruiască, la un moment dat, unui cunoscut. În general, e complicat să faci recomandări, dacă nu ştii nimic (sau aproape) despre persoana respectivă. Totuşi, Enciclopedia inutilităţii mi se pare că ar corespunde oricăror pretenţii: se citeşte uşor, fără să fie o carte „uşoară”, este scrisă cu ironie şi autoironie, în fine, abordează un subiect de actualitate – hăţişul de obiecte, obiceiuri, norme de comportare, toate lucrurile de care ne lăsăm confiscaţi, fără să avem neapărată nevoie de ele. Autorul însuşi pare să fi suferit cândva de snobism, boala de care, cu umor, se înfăţişază cititorului aproape vindecat.

Ca Jerome K. Jerome în Gândurile unui pierde-vară, autorul vorbeşte din punctul său de vedere, cu o putere de persuasine care îl face destul de repede o voce autorizată a beneficiarilor unei vieţi simple. N-am avea nevoie neapărat de, deci sunt inutile, apa îmbuteliată (a doua cauză de poluare în lume, după deşeurile radioactive), aplauzele în biserică, cuţitul de peşte, duty-free-ul, felicitările de Crăciun, operele complete, obiectele din plastic, Ziua Mamei (de când a apărut fertilizarea in vitro, şi ai putea spune mamă unei eprubete), Premiul Nobel, inelul cu sigiliu, amatorii de zboruri low-cost, cafeaua (perfect înlocuită de ceaiul alb, o apă călduţă, care e gratis şi nu pătează dinţii), lampa cu lavă, piticii de grădină etc. Să detaliem.

O parte dintre lucurile inutile ţin de obiceiuri vetuste, păstrate din inerţie, în numele unei tradiţii golite de sens, dar altele vin odată cu progresul tehnologiei. Trecerea de la telefonia fixă la cea mobilă a adus cu sine, e de părere autorul, un mare dezavantaj, accesul (permanent) la celălalt. Nu mai poţi pretinde că nu eşti acasă ori că nu ai auzit telefonul, pe care îl porţi, ca pe un accesoriu, în permanenţă la tine. Eşti livrat oricui doreşte să comunice cu tine:

ACCESUL (PERMANENT)

„Accesul permanent înseamnă pierderea libertăţii, deşi există totuşi şi o măruntă compensaţie: nimeni nu poate şti dacă te afli în camera de alături sau în China. Unde eşti? Ar putea să ia locul celei mai frecvente întrebări: Ce mai faci? Cu atât mai mult cu cât, de obicei, trebuie repetată: Unde eşti? – Te aud foarte greu. – Mă auzi? – Da, te sun imediat înapoi. – Cum? – Nu, nu, sunt pe drum. Nenumărate scheme de intrigă utilizate de autorii de romane poliţiste au căzut în desuetudine, în schimb criminalisticii i s-au deschis noi posibilităţi.

Ultimii mohicani care se sustrag conştient accesului compulsiv au rămas teroriştii internaţionali. Dar nu din motive de suveranitate, ci pentru că doresc să rămână untraceable, după cum se spune în jargonul serviciilor secrete. În schimb, pentru cei mai mulţi dintre noi, untraceable este un lux tot mai râvnit, o extravaganţă care nu este la îndemâna oricui.

A gentleman of independent means, ca să folosim expresia englezilor, neîntrecuţi când vine vorba de ierarhizarea pe clase, s-a descotorosit, bineînţeles, de cătuşele electronice. Uneori se dovedeşte extrem de dificil să iei legătura cu asemenea persoane. În clipa în care descoperi, cu greu, un număr de telefon, auzi în receptor o voce feminină: Este preferabil să transmiteţi un e-mail.” (pp. 19-20)

AMUSE-GUELE (salutări din partea bucătarului).

„Salutul din bucătărie este modalitatea utilizată de mulţi bucătari de lux de a se sustrage de la îndatorirea lor socială de a se ocupa personal de oaspeţi. În loc de bun venit, te trezeşti pe nepusă masă, fără să te poţi apăra, cu un platou de hapuri din ingrediente dificil de stabilit. O impertinenţă. Singurul răspuns la acest demers inoportun rămâne: Şi noi pe voi.” (p. 23)

AUTOGRAFUL – semn al celebrităţii. Oamenii îi recunosc pe actori, pe artiştii mari, vedetele media şi sunt dornici să îi vadă de aproape, să îi cunoască şi să obţină de la ei o mărturie a unei întâlniri preţioase. Aflat în compania unei actriţe al cărei succes pălise odată cu vârsta, autorul este martorul unei scene care dovedeşte că nici autograful nu mai e ce a fost cândva, un semn al legăturii dintre omul celebru şi adoratorii săi. Recunoscută în cele din urmă de o femeie oarecare, actriţa scoate din geantă o fotografie cu imaginea ei din tinereţe. Pe spatele fotografiei, autograful este deja scris. Gestul faţă de fani (alt concept căzut în derizoriu!) e un simplu automatism, îl faci şi atunci când nu ţi se cere:

„Am stat la coadă şi ne-am pus pe tăviţe cafelele pregătite la automat, apoi ne-am dus la casă. Angajata nu ne-a învrednicit nici măcar cu o privire. Ne-am căutat un loc. Rar se uita cineva spre noi, renunţând imediat, plictist. Anonimi perfecţi. Ba nu! O doamnă scundă şi rotofeie, care se deplasa cu greu pe picioarele ei strâmbe, s-a apropiat de masa noastră: Nu cumva sunteţi…? Da, chiar ea, a răspuns însoţitoarea mea, zâmbind prietenos, ducând mâna spre geantă fără să mai aştepte continuarea. Da, cartea de vizită specială, cu o fotografie frumoasă, făcută cu cel puţin douăzeci de ani în urmă. Şi semnătura cu litere mari, rotunde. Dar, dacă mi-aduc bine aminte, nimeni nu îi ceruse vreun autograf, deşi doamna în vârstă l-a primit bucuroasă. Cred că am spus totul despre autografe…”. (p. 34)

FOC ÎN CĂMIN (ARTIFICIAL) – recunoaşteţi că vă oripilează ideea, are dreptate autorul Enciclopediei. Ironia autorului este dublată şi de o perceptibilă stare de inconfort. Cum să faci faţă kitsch-ului confundat frecvent cu arta – şemineul trebuie să fie şi frumos, şi util, n-ai cum schimba o credinţă adânc înrădăcinată, şi e greu să combaţi aşa-zisul bun-gust al parvenitului:

„Când am văzut pentru prima dată aşa ceva, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Apoi amfitrionul mi-a demonstrat mândru cum se poate aprinde şi stinge focul, de la comutator. Ciudat însă – în locul senzaţiei de cald, am simţit numai fiori reci.” (p. 89)

FOND MUZICAL – prezent pretutindeni, în toate spaţiile pe care le traversăm, în surdină sau răzbătând înfiorător prin difuzoare, în lift, în hotel, la aeroport, la toaletă, până şi la telefon, când eşti lăsat în aşteptare. Oamenii sunt trataţi cu muzică, la fel ca vacile din marile ferme, în scopul eficientizării producţiei. Sonorizarea e performantă, acoperind orice moment de tăcere. E un semn al faptului că lumea contemporană trăieşte sedusă de un cântec de sirenă, cu urechile umplute de sunete, a căror frumuseţe devine imposibil de identitificat în absenţa liniştii pierdute parcă iremediabil. Adevărată poluare sonoră şi emoţională, muzica administrată obligatoriu, în numele unei pretinse relaxări/terapii, te plasează în Nirvana, lângă băcănia de după colţ, vorba lui Urmuz:

„O adevărată tortură, o muzică de dans pe care nu se poate dansa, simfoniile lui Mozart prelucrate ca guma de mestecat învelită! Cred că prezenţa obsesivă a muzicii o face tot mai respingătoare. Şi nimic nu poate fi mai frumos decât ciripitul păsărilor şi susurul pârâului! Cu condiţia să nu vină tot prin difuzoare.” (p. 90)

Organizată pe articole, alfabetic, ca o lucrare serioasă, cartea este totuşi o pseudoenciclopedie, un studiu pretins ştiinţific. Prin felul în care este scrisă, pe mai multe niveluri de interpretare, Enciclopedia inutilităţii surprinde elemente de sociologie şi de antropologie culturală, face referiri la regulile comunicării şi la acele legi care guvernează consumul. Dacă aţi citit Ghidul nesimţitului, ironic încântătoarea carte a lui Radu Paraschivescu, veţi şti, cum e şi în cazul Enciclopediei inutilităţii, că de la un moment încolo, rafinamentul scriiturii solicită cititorului un anume tip de subtilitate. Dar ce e de râs? se vor întreba unii. Se va găsi, desigur, şi cineva să răspundă.

Enciclopedia inutilităţii de Alexander von Schönburg