Arta interviului – Vorbesc în gând cu voce tare

În 2016, constat acum, când scriu datele tehnice ale ediţiilor, se publică la noi două cărţi interesante despre interviu. Vorbesc în gând cu voce tare, un volum apărut la Casa de pariuri literare realizat de un cristian împreună cu Robert Şerban, moderator al emisiunii culturale Piper pe limbă. Dar şi Arta interviului de Lawrence Grobel, volum apărut la noi la Editura Publica, însoţit de prefaţa Cristinei Bazavan. Într-un fel, autorii sunt cu toţii invitaţii acestor însemnări ale mele, la o imaginară masă rotundă pe care aş iniţia-o, dacă aş fi jurnalist (şi nu numai), dacă s-ar ivi ocazia, despre actualitatea şi importanţa interviului, tip de comunicare în care înveţi să asculţi şi doreşti să fii ascultat.

Prima parte a cărţii Vorbesc în gând cu voce tare este nu doar încântătoare prin firescul întrebărilor şi al răspunsurilor, ci şi extrem de utilă pentru cei care aspiră la statutul de profesionist media sau de bun comunicator. Şi aş spune că prima parte este teoretică, iar capitolele următoare sunt o ilustrare a ideilor-suport, exemple de conversaţie susţinută şi de asertivitate – relaţia cu publicul, trecerea de la jurnalism la poezie, familie, destinul cărţii tipărite, „a cincea roată”, adică o selecţie a întrebărilor interesante din interviurile realizate de-a lungul vremii de Robert Şerban cu diverse personalităţi culturale etc.

În spaţiul conversaţiei, îşi face loc un joc de idei şi de emoţii. Reuşita acestui tip de comunicare e greu de definit. Uneori, este vorba despre a smulge un adevăr care întârzia să fie rostit, alteori miza interviului este să creeze o altă imagine invitatului, să-l marketizeze, să spunem aşa, cu un barbarism. De cele mai multe ori, pentru cel care stă în fotoliu şi urmăreşte o emisiune sau citeşte un interviu apărut într-o publicaţie elementul de noutate contează cel mai mult. Ca să fie bun, interviul trebuie să fie interesant. O reţetă a reuşitei nu cred că poate da nimeni, dar câteva lucruri pot fi urmărite, plecând, aş zice, de la încrederea dintre interlocutori.

Tehnica interviului presupune, pe lângă o pregătire prealabilă a subiectului, şi o compatibilitate între participanţii la discuţie. În fond, un interviu nu este un interogatoriu, ci o plăcută şi cu folos petrecere a timpului în compania unor oameni care au lucruri interesante de spus. Iosif Sava rămâne un model, spune Robert Şerban, mai ales pentru că reuşea să îşi incite invitaţii la controversă, luând de multe ori postura de avocat al diavolului, însă şi la Bernard Pivot, în public, ar fi fost minunat. Prima greşeală flagrantă este să vorbeşti mai mult decât invitatul, singurul care ar trebui să rămână în lumină:

„Unu-i interviul pentru presa scrisă, altceva este cel pentru televiziune. Anumite întrebări pot părea subţiri, dar poate că ele nu sunt decât paşi spre adevăratul tir; poate că ele sunt momentele de respiro pe care orice dialog trebuie să le aibă. Nu de puţine ori se pot primi mărturisiri spectaculoase în urma unor întrebări… tandre. Important e să ştii când să faci pasul în spate şi să-ţi laşi interlocutorul să înainteze, să fandeze. Firesc este să-ţi laşi invitatul/invitaţii să vorbească, tu doar să stârneşti. Din păcate, e plină media vizuală de moderatori nevorbiţi, care abia aşteaptă să le pice o pleaşcă de invitat în platou ca să se arate deştepţi, culţi, mereu pe fază, peste omul ce stă pironit în scaun şi face ca un peşte pe uscat. Nu, nu vrea aer, ci doar să răspundă la întrebare, dar n-apucă.” (Vorbesc în gând cu voce tare, pp. 8-9)

Lawrence Grobel crede că e destul de dificil să-ţi faci invitaţii să se simtă confortabil. Mulţi se tem teribil de reportofon şi doresc asigurări suplimentare în legătură cu informaţia off the record (Mae West, Ava Gardner), uneori chiar un contract. Truman Capote nici nu folosea, în interviurile sale, reportofonul, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul întâlnirii cu Marlon Brando, în Japonia – era vorba, în cazul lui Capote, despre o aversiune generală faţă de tehnică, despre teama de a nu apăsa butonul greşit, play în loc de record, de exemplu. Moderatorului/autorului îi trebuie carismă. Să fii, ca jurnalist, cameleon şi actor, agresiv când e cazul:

„Ţine tot de tehnică să creezi senzaţia interlocurtorului (asta merge mai ales cu politicienii) că eşti un papă-lapte, ca să-l prinzi cu garda jos şi să-i plesneşti câteva întrebări peste bot. (Vorbesc în gând cu voce tare, p. 10)

Robert Şerban crede că nu trebuie eliminat nimic la montaj, imperfecţiunile au farmecul lor şi ajută la realizarea tensiunii dintre interlocutori. Chiar şi momentele care ar putea fi interpretate negativ au rostul lor, crizele de râs sau momentele de prea mare emoţie. În Occident, probabil, de montaj se ocupă altcineva. Robert Şerban mărturiseşte cu umor că s-a ocupat de tot ce presupunea realizarea emisiunii, chiar şi de machiajul invitaţilor, căci nu avea cine face asta:

„Nu am montat niciodată emisiunile pe care le-am făcut de 15 ani, săptămână de săptămână, deşi aş fi putut-o face. A fost pariul meu cu mine. Dacă aş fi ştiut că pot tăia bâlbele, că pot scoate anumite secvenţe, că pot recompune dialogul, cred că nu m-aş fi concentrat foarte tare, aş fi slăbit intensitatea conversaţiei. Aşa am încercat să ţin permanent tensiunea dintre mine şi interlocutor. Chiar şi atunci când am râs cu hohote ori m-au podidit lacrimile de emoţie. N-am tăiat, am lăsat să se vadă. Nu ştiu, poate arătam ridicol, poate că nu eram decât un biet om prins cu garda sensibilităţii lăsată mai jos decât ar fi trebuit.” (Vorbesc în gând cu voce tare, p.19)

Totuşi, dacă interviul iese prost, nu-l mai publici. În cazul unei emisiuni, poţi elimina părţile nereuşite la montaj, e de părere Lawence Grobel. Intervenţia pe text este acceptată şi văzută ca o etapă importantă în eliminarea informaţiilor parazitare – iată o diferenţă de opinii. Desigur, problema evaluării este fundamentală, în sensul în care un interviu este bun nu neapărat prin atmosferă, prin spontaneitatea repicilor, ci prin sensurile pe care le transmite, lucru de care nu-ţi poţi da seama imediat, nu întodeauna, e nevoie de o distanţă şi de o aşezare a ideilor în matcă pentru a vedea rezultatul.

Întrebările trebuie să aibă o anumită structură, în funcţie de obiectivul urmărit – să permită sau nu divagaţia, să conducă la un anumit răspuns, să scoată la iveală o informaţie suprinzătoare. Contează enorm ca invitatul să dorească să ofere un răspuns în afara clişeelor. Evident, arată Lawence Grobel, uneori întâlnirile sunt „de coşmar”, pentru că invitatul fie ocoleşte răspunsurile cerute, fie comunică prost, din diverse motive. Calitatea invitaţilor garantează succesul, fără îndoială, este o miză în sine. Aşa că, deşi ţi-ai făcut un plan, adaugă Robert Şerban, trebuie să ştii să profiţi de ceea ce invitatul îţi pune la dispoziţie şi să vezi potenţialul pe loc, în discursul tocmai livrat de interlocutor. Renunţi la ce ai pregătit şi eşti atent la şansele pe care le ai ca să faci discuţia scăpărătoare. În general, spun deopotrivă Lawence Grobel şi Robert Şerban, pregătirea unui interviu este un proces minuţios, ţinut cu luciditate sub control, astfel încât produsul jurnalistic să fie foarte bun:

„Interviul este ceva care te inspiră. E provocator. Amuzant. Citim cu toţii interviuri în diverse reviste şi în cărţi; urmărim şi analizăm interviuri televizate, studiem jurnalişti buni, care scriu texte pline de profunzime. Fiecare interviu necesită pregătire şi e important să stăpâneşti tehnica descriptivă a scrisului. Întrebările trebuie să fie concise, să nu divagheze. Răspunsurile trebuie editate pentru a elimina părţile plictisitoare.” (Arta interviului, p. 47)

Foarte interesantă mi s-a părut provocarea lui un cristian. Invitatul este rugat să formuleze singur întrebările preferate, dacă, se presupune, ar trece printr-un dialog cu sine, un fel de Vorbesc în gând, cu voce tare:

„Dacă ar fi să-ţi iei singur un interviu, care ar fi cele mai sigure trei întrebări (cu răspunsuri cu tot) pe care nu le-ai rata?

Încerc un autodicteu, cu ce-mi vine rapid în minte, ca să-ţi fac jocul:

Ai putea trăi fără să iubeşti?

Un timp, da, cred că aş putea. Dar nu aş rezista până la… sfârşitul vieţii.

Albul sau negrul?

Mai degrabă albul.

Ce te-ar putea determina să renunţi la pasiunea ta, pe care o ai încă din copilărie, care e scrisul? (Notă: am tot citit întrebarea asta, sub diferite forme, într-o mulţime de interviuri; mi-a venit brusc în minte, fiindcă stătea acolo, în memoria remanentă; dar nu e premeditată, e autodictată!)

În afară de vreo boală, care să genereze orbirea, să presupunem, mai nimic… Sau… stai: dacă scrisul meu ar produce, nu ştiu cum, rău copiilor mei, dacă ar afecta masiv timpul pe care ar trebui să-l aloc lor; aş renunţa. Am făcut-o de mai multe ori, de fapt; am preferat să mă joc cu Crina şi Tudor decât să scriu. Cum să stau pe scaun şi să dau din taste când ăia mici mă strigă? Pentru copii aş renunţa la orice, de fapt, nu doar la scris.” (pp. 36-37)

În ambele cărţi, Vorbesc în gând cu voce tare şi Arta interviului, subiectul nu e abordat doar jurnalistic, ci şi psihologic. În spaţiul conversaţiei, îşi face loc un joc de idei şi de emoţii, o negociere a mesajelor transmise, uneori insuficient calibrate, alteori exprimate ideal. Nu există o structură fixă a interviului, comunicare mult mai spontană decât s-ar crede. Esenţial este să ştii să asculţi şi să reuşeşti să fii ascultat.

Vorbesc în gând cu voce tare de Robert Şerban şi un cristian