Dragostea pe Lună este de șase ori mai grea – „Biblioteca de pe Lună” de Francesc Miralles

În primul rând, este un roman șarmant.

Cu un la fel de șarmant, ca să nu spunem șic, omagiu adus lui Jules Verne, unul dintre primii oameni care a gândit o călătorie spre Lună, cu toate calculele de rigoare, într-unul dintre romanele sale. Omagiu prin „botezarea” unuia dintre personajele principale cu prenumele… Verne!

Este și o dedicație elegantă pentru Elon Musk și gândurile sale de colonizare a planetei Marte. De altfel, avem un personaj asemănător lui Musk, dar în egală măsură asemănător și unora dintre savanții mai puțin zăpăciți ai lui Verne, precum Nemo sau Robur: este vorba de Kumar, care investește într-o stațiune turistică pe Lună, dar care se va dovedi degrabă atras de „afaceri” mult mai spirituale decât profitul de pe urma investiției în Exovillage.

Și ca să terminăm cu dedicațiile și mulțumirile, nu se poate să nu ne gândim discret și la „451 grade Fahrenheit” de Ray Bradbury, deoarece, și acest aspect transformă cartea lui Miralles într-o distopie… moderată, cărțile pe suport clasic, hârtia noastră cea de toate zilele, sunt interzise, de unde și dispariția bibliotecilor și a bibliotecarilor, tot în sens cât se poate de clasic.

Este o urmare a Pactului de la Frankfurt (dacă nu mă înșeală memoria acolo este unul dintre cele mai importante târguri de carte din lumea… noastră, nu de pe Federația Pământ-Lună-Marte! Și nu este singura ironie dulce a lui Miralles!), când „fusese interzisă la nivel global exploatarea lemnului” (p.59), nu este precizat anul, dar, în consecință, de pildă, personajul Verne „niciodată nu avusese o carte reală în mâini, și nici nu cunoștea pe nimeni care ar fi putut atinge una. Interzicerea hârtiei de la Pact… făcea această posibilitate să fie de neimaginat.” (p.146)

Dar, desigur, legislația de pe Pământ nu este, probabil, la fel ca pe Lună, deși… Dar să nu avem prea multe spoilere!

Cert este că Biblioteca de pe Lună este unul dintre cele mai frumoase povești de dragoste scrise în ultimul timp! Lăsând loc și unor alte finaluri sau alte rescrieri, continuări, poate chiar sub titlul de „Dragostea pe Lună este de șase ori mai grea”!

În condiții ideale, câți dintre noi ar pleca pe Lună sau pe Marte? Nu pentru a scăpa de pandemie, ci a pentru a începe (aproape) totul de la zero, pentru a avea acel sentiment al pionieratului, „mediatizat” și de Jules Verne! Dar și pentru o primă dragoste… lunară sau marțiană, așa cum pare să fie cea dintre Verne, un expert în sanscrită, și enigmatica Moira, simbolistica numelor la Miralles fiind aici subliniată, Moira fiind „destin” în limba greacă!

Așadar, Kumar, Musk-ul lui Miralles, investește într-o stațiune turistică pe Lună, numită Exovillage, angajează oameni, printre care și Verne și Moira, așteaptă turiști, aceștia și vin, dar toată „aventura” pare să se sfârșească rău, când unul dintre turiști este descoperit mort. Să fie extratereștrii de vină? Chiar apare o dovadă a existenței lor în roman? Să fie un fel de caracatițe?

Deschiderea unei biblioteci clasice, cu Verne bibliotecar, să aibă partea sa de contribuție la moartea turistului?

O Bibliotecă ca o Arcă a lui Noe, unde sunt salvate 150 de cărți, și nu oricare… Upanișade, I Ching, de Richard Wilhelm și Borges, Tao Te Ching, Norul Necunoașterii, Coranul, Biblia, „trei duzini de cărți cu tradițiile monoteiste, majoritatea ediții bilingve pentru cei care ar fi în stare să citească în ebraică, arameică, greacă biblică sau quraish, esența limbii arabe… textele hinduismului și ale altor tradiții din subcontinentul indian: jainismul, mazdeismul, sikhismul, clasicii budismului”, 50 de opere din China și Japonia, o carte de Alan Watts, cărți care „sintetizau dorința ființei umane de a se depăși pe sine.” (p.156)… „În toată comoara… nu erau decât două opere relativ moderne (nota a.g.s.: asta dacă excludem cartea lui Watts, „Asta este” din 1960)… Una era o carte a unui anonim din anul 1964, The impersonal life, în ediția găsită la vila Graceland a lui Elvis Presley. Pe coperta roșie apărea un portret al regelui rockului și, cu litere mai mari decât titlul, era scris «Cărțulia în care Elvis a găsit lumina» (…) În noaptea morții Elvis avea un exemplar din acea misterioasă carte în mâini. (…) Cealaltă carte de neclasificat era Fluturele și călugărul, o carte de haiku-uri publicată în 2013 de José Tolentino de Mendonça, un arhiepiscop portughez iubitor de poezie.” (p.151)

În prietenia care se leagă între Verne și misteriosul Kumar, rânduri scrise de Ramana Maharshi sunt de o importanță aparte, mai ales că lui Verne i se pare că pustnicul de pe Lună, Kumar, seamănă cu Ramana:

„Cea mai mare fericire e să n-ai nevoie de nimic. Asta se obține numai prin experiență. Nici măcar un împărat nu se poate compara cu un om care n-are nevoie de nimic.” (p.192)

Și pentru că este evident că Biblioteca de pe Lună este o carte foarte bine gândită, poate chiar prea bine, nu va fi deloc o concluzie întâmplătoare aceea pe care o vom trage când ne vom aduce aminte că primele rânduri citite în cărțile pe care Verne descoperă că va trebui să le aibă de grijă sunt din „Upanișade”:

„Cel care consideră divinitatea diferită de sine și se gândește că «divinitatea este o entitate și eu sunt altceva», acela nu cunoaște nimic.” (p.147)

Dacă Dumnezeu este Iubire, Iubirea pe Lună este și ea un subiect de trăit, poemele de scris privind spre apusul ori răsăritul Pământului abia așteptând intrarea întru ființa lor (nu degeaba Moira glumește cu Verne numindu-l un poet blestemat, în momentul în care deja era amânat, din nou, un prim și mic sărut între ei, dorit de mai bine de zece ani, sic!), întru „conștiința cosmică” căreia i se dedică un capitol întreg (nr.53), unde Kumar și Verne discută despre cartea lui Watts, mai exact despre un articol de acolo, inspirat de un alt om misterios, Bernhard Valvrojenski, care

„vorbește de felul în care a experimentat conștiința cosmică urcându-se odată într-un copac. Chiar în momentul acela a simțit că el și copacul sunt una și aceeași entitate, și, de fapt, nu numai copacul… După propriile lui cuvinte, și-a dat seama că ASTA și el erau o singură ființă.

-Atunci… conștiința cosmică înseamnă să te contopești cu toate, cu orice există.

-Exact, Watts a împrumutat cuvântul „asta” pentru că n-a găsit altă expresie s-o definească.

În acest punct, Kumar păru că se emoționează. După ce-și trecu mâna osoasă prin părul alb, adăugă:

-Când ajungi la conștiința cosmică, câștigi o libertate infinită, pentru că a face parte din «asta» înseamnă să fii totul. În acest stadiu de iluminare este imposibil să te simți singur. Când vei ajunge acolo, Verne, nu vei avea nevoie de nimic. Nici măcar de cărți. Și nici de fata aceea care ți-a robit inima.” (p.226)

Este vorba de Moira, dragostea lor are câteva întorsături „de situație” sau de, dacă vreți, conștiință cosmică; încheiem cu un alt omagiu, adus călugărului Thomas Merton, probabil ucis de CIA în Vietnam, în anul 1968, din care se mai citează, prin Verne, dar și prin Moira (pp.248-249):

„Omul liber nu este singur, precum cei împovărați, ci liber ca păsările.

Omul liber cântă în singurătate ca universul.”

Și:

„Destinul adevărat ne e iubirea.

Nu găsim sensul vieții doar prin noi înșine, ci îl găsim împreună cu celălalt.”

Ceea ce poate fi o cheie de lectură, mai ales pentru cei care sunt mereu îndrăgostiți de insule, de Robinson, de Luna ca o insulă, de spiritualitate în general.

Bref, Miralles ne dăruiește o nouă bijuterie literară… zen, un fel de traducere a acelui aforism care spune că nu trebuie să te uiți la (deget) bibliotecă, ci la Lună. Sau invers. Sau, de fapt, ca să fim înțelepți cu adevărat, biblioteca este luna, iar luna biblioteca. Iubirea este cartea, Cartea este Iubirea.

Biblioteca de pe Lună de Francesc Miralles