Despre fanatism și despre fanatici

Scriitorul israelian Amos Oz este cunoscut publicului românesc pentru romanele și pentru eseurile sale pe teme de actualitate și, putem afirma, destul de incomode, de controversate. Toate cărțile de referință au fost traduse în românește pe măsură ce au apărut, bucurându-se astfel de receptare și apreciere.

În eseurile și mai cu seamă în conferințele susținute de-a lungul timpului, Amos Oz s-a străduit să-și păstreze nealterată luciditatea și să depășească bariera sau complexul evreului orgolios și persecutat, al evreului habotnic, incapabil să se deschidă spre provocările și, în egală măsură, spre pericolele lumii contemporane. Le-a cunoscut, le-a analizat, a căutat soluții, a cerut soluții, argumente, contraargumente. Și în textele ficționale întâlnim aceleași personaje care problematizează, care au aceeași nevoie de a înțelege resorturile lumii în care viețuiesc.

Amos Oz n-a stat niciodată închis în „turnul de fildeș” al literaturii. Dimpotrivă. În 1967 a luptat în Războiul de Șase Zile, iar în 1973 îl regăsim implicat în ceea ce s-a numit Războiul de Yom Kippur. Ambele experiențe se vor regăsi ulterior în cărțile sale, în atitudinea civică și în ideile susținute cu prilejul diverselor conferințe la care a participat. Sunt convingeri personale, verificate în timp, despre care nu s-a sfiit niciodată să vorbească, în scris sau în public, adesea cu o vehemență care se voia un semnal de alarmă, un avertisment.

S-a născut și a trăit ani mulți într-o parte a lumii în care conflictele religioase, politice și militare s-au ținut lanț și în care societatea civilă a avut mereu de suferit și depierdut, indiferent că vorbim despre arabi ori despre evrei. O „neașezare” fertilă pentru scriitor, dar și un punct nevralgic. Pe harta lumii, punctul acesta pare aproape nevindecabil, din păcate…

Volumul Dragi fanatici, tradus din ebraică anul acesta la Humanitas Fiction, cuprinde trei eseuri care au fost, la bază, materialul unei serii de conferințe susținute de autor între anii 1998 și 2016 la Universitatea din Tubingen, la Universitatea Bar Ilan, Institutul Interdisciplinar din Herzelyah sau în cadrul unei sărbători specifice numită Shavuot. Într-un scurt Cuvânt înainte, Amos Oz face precizarea că aceste trei eseuri n-au fost scrise din ipostaza unui specialist, „ci de către un om care se simte implicat și ale cărui sentimente sunt și ele uneori implicate”. Își asumă, cu alte cuvinte, o anumită doză de subiectivitate. Adaugă, de asemenea, că legătura dintre eseuri se traduce mai mult ca o nevoie personală de a-și exprima părerea și convingerile despre„subiecte controversate”, pe care nu ezită să le eticheteze drept „chestiuni de viață și de moarte”. Departe de a pretinde că opiniile sale vor soluționa problemele abordate, Amos Oz vorbește și scrie în speranța că va atrage (și) altora atenția, mai cu seamă acelora care au convingeri diferitede ale sale.

Deși echilibrate structural, construite după rigorile unui material prezentat în cadrul unei conferințe, aceste trei eseuri poartă amprenta puternică a unui cărturar implicat emoțional, după cum singur mărturisește. Textele sunt adesea pigmentate de răbufniri elegant aduse din condei prin enunțuri interogativ-exclamative, prin formulări colocviale și prin folosirea repetată a persoanei I singular, dar mai ales prin asumarea unor etichete și verdicte dure. Adesea, timbrul capătă accente sarcastice. Și nu e retorică goală, dimpotrivă. Este, cu siguranță, expresia scriptică a unui spirit civic și artistic ulcerat de rănile neamului său, de neașezarea teritorială, de lipsa deschiderii spre celălalt, spre toleranță. Însăși formula din titlu presupune, prin apelativul „dragi”, o încercare de conciliere, de înțelegere a mecanismului care îl poate transforma pe oricare dintre noi într-o persoană dominată de o idee fixă, de un viciu, de obsesia ubicuității etc.

Amos Oz definește în multe feluri fanatismul și disociază fanaticii. Primul eseu, intitulat chiar „Dragi fanatici” și care este expresia aglutinării mai multor texte din tot atâtea conferințe, debutează cu întrebarea aproape retorică legată de modalitatea în care pot fi lecuiți fanaticii. Punctul din care „se naște” ideea aceasta își are originea în atentatul din 11 septembrie 2001 asupra celor două turnuri gemene din America, dar se extinde concentric. Amoz Os încearcă să (își) explice în ce măsură e o greșeală să asociem fanatismul doar cu mișcările islamice extremiste, subliniind faptul că „Genocidul, Jihadul și cruciadele, Inchiziția, Gulagul, lagărele de exterminare și camerele de gazare, beciurile de tortură și atacurile teroriste lipsite de orice discernământ, toate acestea nu sunt fenomene noi și aproape toate au anticipat cu sute de ani ascensiunea Islamului extremist” (pag. 15). De fapt, crede autorul, „Fanatismul e mai vechi decât Islamul, mai vechi decât creștinismul și decât iudaismul. Mai vechi decât toate ideologiile lumii”. Fanatismul, după opinia sa, e un soi de „genă rea”, o componentă din structura unui om care nu-i permite acestuia deschidereaspre celălalt, spre discuția în contradictoriu în cazul în care vorbim despre divergența de atitudine și de opinii:

„Un fanatic nu discută în contradictoriu (…) Fanaticii de tot felul de oricând și de oriunde, detestă schimbarea, se tem de ea, o suspectează ca fiind doar o formă de trădare ce izvorăște din motive întunecate și josnice” (pag. 19).

Dar cum poți recunoaște oare un fanatic? Atunci când o persoană încearcă să te schimbe în așa fel încât să devii ca ea, când cineva devine interesat de tine mai mult decât de el însuși, crede Amos Oz. E o formă perversă (și inteligentă!) de altruism. De aici încolo, portretul oricărui tip de fanatic se coagulează treptat, aglutinând alte și alte semne recognoscibile: este mereu o persoană publică, o persoană adesea vocală; are convingeri inflexibile; nu acceptă schimbarea și nici schimbul de opinii, polemica etc. Fanaticul nu discerne între sacrificiul de sine și sacrificarea celorlalți. Dacă poate accepta cu seninătate propria dispariție fizică, în cazul fanatismului terorist de pildă, el nu ezită să-i sacrificepe ceilalți. „Sufletul fanatic” poate fi, de asemenea, suma unor trăsături și atitudini precum spiritul de turmă, conformismul, ardoarea, lipsa unui proiect coerent de viață personală.

Deși cele mai multe reflecții din eseu dezvoltă ideea fanatismului terorist, Amos Oz distinge și alte forme, implicit alți fanatici: ai fumatului, vegetarienii, bigoții etc. Sunt forme mai puțin evidente, dar la fel de periculoase în anumite circumstanțe, conchide autorul.

Fanaticul nu are, separe, simțul umorului. Niciodată. E mereu serios, grav, încruntat. E mereu în defensivă sau în ofensivă. Mereu cu „armele” pregătite.

Dacă învățăm să recunoaștem „semnalmentele” unui fanatic, de orice soi ar fi acesta, îi putem oare administra vreun antidot? Amos Oz e de părere că o combinație de „curiozitate, imaginație și umor”, dublată de „autoironie” chiar ar acționa eficient. Curiozitatea te împinge întotdeauna spre celălalt. Privitul pe gaura cheii. Te uiți pe tine și te deschizi spre celălalt, dar nu pentru a-l converti, ci pentru a ști cum funcționează el. Din curiozitate se naște treptat imaginația. Un mic zâmbet e schița râsului sănătos de mai târziu…

Eseul dezvoltă multe idei legate de musulmanul fanatic, de confruntările dintre creștini și evrei. Anecdote sunt presărate ici-colo, nuanțând atitudinea conferențiarului, care subliniază pericolul din ce în ce mai evident al atomizării umane. Oamenii tind să devină insule; cel mai bine ar fi „să rămânem peninsule, jumătăți de insulă”, să nu ne închidem în cochilia infertilă a singurătății. Din ea se naște monstrul letal care ne împinge să dizolvăm celelalte insule:

„Ura, fanatismul, dezgustul de celălalt și de cel diferit, omuciderea revoluționară, înfocarea de a-i lichida o dată pentru totdeauna pe toți răufăcătorii printr-o baie de sânge – toate astea încep din nou să ridice capul” (pag. 21).

În celelalte două eseuri, respectiv „Lumini, și nu o singură lumină”, precum și „Visuri de care bine-ar fi ca țara lui Israel să se lepede cât mai curând”, Amos Oz propune o abordare originală și interesantă a iudaismului ca fenomen cultural, temă care îi prilejuiește călătoria spre origini, povestea culturii neamului lui Israel, divergența ca semn distinctiv și ca factor de evoluție culturală, semnificația primelor texte scrise etc. Acest al doilea eseu poartă, probabil, amprenta propriei raportări la neamul de proveniență, retorica identitară, conștientizarea unor limite deopotrivă colective și individuale. Tonul e, adesea, corosiv. Interogativ. Trimiterile culturale abundă în notele de subsol. Revolta eseistului e doctă și pur umană în egală măsură.

Al treilea text dezvoltă tema confruntărilor pentru unitate statală, teritorială, între „neamul lui Israel” și „poporul palestinian”. Soluția? „O casă pentru două familii”. Un compromis, da, dar adesea, subliniază eseistul, „opțiunea pentru compromis e, în fond, opțiunea pentru viață”.

Cartea se închide cu o emoționantă profesiune de credință: „Eu iubesc Israelul chiar și atunci când nu pot să-l sufăr. Dacă mi-e sortit să cad într-o zi pe stradă, vreau să cad pe o stradă din Israel. Nu la Londra, nu la Paris, nu la Berlin și nu la New York (…)

Mi-e foarte teamă de viitor. Mi-e teamă de politica guvernului și mi-e și rușine de ea. Mi-e teamă de fanatismul și de violența care se răspândesc din ce în ce mai mult pe meleagurile noastre. Și mi-e și rușine de ele. Dar mi-e bine să fiu israelian. Mi-e bine să fiu cetățean într-un stat în care sunt opt milioane și jumătate de premieri, opt milioane și jumătate de profeți, opt milioane și jumătate de Mântuitori. Toți strigă și doar puțini ascultă. Nu ne plictisim aici, pe meleagurile noastre…”

Analizând istoria neamului său, cu bune și mai puțin bune, pe care nu se sfiește să le deconspire, adesea cu furie și revoltă, Amos Oz nu încetează niciodată să se revendice drept israelian. Nu mândria patriotică de fațadă, găunoasă, îl animă, ci o veritabilă conștiință istorică și civică. N-ar strica deloc să învățăm, unii dintre noi, această lecție…

Dragi fanatici de Amos Oz