Doi diplomați americani în România interbelică

Una dintre cele mai pasionante cărți pe care le-am citit anul acesta este acest volum cu fragmente din jurnalele a doi diplomați americani care au activat în perioada interbelică în România. Înainte de orice altceva, trebuie să spun că subtitlul corect al acestei cărți ar fi trebuit să fie: Doi diplomați americani în România interbelică. Nicidecum nu e Bucureștiul spațiul dominant (cel puțin nu în jurnalul lui Culbertson, care reprezintă aproximativ 90% din carte). Dar asta contează mai puțin.

Voi face aici un fel de puzzle cu citate. Ele vorbesc despre cele două jurnale mult mai bine decât ar putea-o face o sobră exegeză. Rogu-vă, așadar, să-mi iertați păcatul de a cita atât de mult. Sper să găsiți, ca și mine, că fragmentele alese sunt spumoase și, adesea, intrigante.

Însemnările lui Culbertson (acoperă perioada 25 iulie 1925 – 15 aprilie 1928) sunt foarte interesante, multe dintre ele tăioase, într-o optică foarte directă, punând accent pe lucrurile direct observabile și mai puțin pe chestiunile încurcate ale istoriei. Culbertson este un om practic.

Pentru că liberalii se ridică și-l aplaudă pe Regele care tocmai își terminase discursul în Parlament, el îi numește „turmă de oi”. Îi preferă pe țărăniști. Despre liderii lor spune că „ei sunt adevărații oameni ai României”. Regele: „afacerist”. Pe Regina Maria nu o prea suportă („simt foarte puțin entuziasm pentru regină”; „De câte ori o văd pe regină mă simt ca și cum e pe cale să îmi ceară un împrumut sau un cadou”). Despre biserici și preoți: „Dacă România ar cheltui pe poduri etc. o parte din banii pe care îi cheltuiește pe biserici, țărănimea s-ar apropia de confortul minim la care are dreptul un popor.” Pe preoții români îi numește „impostori”. La Brașov: „Câțiva sași în mantii lungi au alungat niște români din biserică și, la îngrămădeală, am fost și noi dați afară! Kronstadt este foarte german”. La Sibiu: „Un adevărat oraș german. De ce ar trebui să stăpânească românii aici? Apoi biblioteca, muzeul și galeria Bruckenthal sunt excelente. Nici un român nu ar fi făcut așa ceva”. Deși spune că „românii din Transilvania sunt în continuare o pătură de țărani săraci”, i se pare nedemocratic ca românii să conducă. De ce? Pentru că „acei români sunt săraci și ignoranți – o pătură de țărani nu departe de iobăgie. Intelectualii, cei educați, sunt maghiarii și sașii”. Prin urmare, nu contează că sub vechea stăpânire nu s-a făcut nimic pentru români, e de preferat acea stăpânire, pentru că, deși a minoritarilor, e a oamenilor educați și cu un nivel de trai mai bun. Totuși, ceva mai la vale zice că „maghiarii nu-și pot motiva pretențiile asupra Transilvaniei decât prin dreptul de a exploata. N-au niciun drept – doar dacă se admite dreptul «poporului privilegiat»”. Și încă: „Se pare că teza maghiară este doar pretenția aristocrației de a stăpâni și a-și menține privilegiile economice. Înainte de război, românii munceau pământul ungurilor; acum pământul a fost expropriat. […] Maghiarul nu vrea doar pământ și munca ieftină a țăranilor din satele din apropiere, ci și privilegii bancare, industriale și comerciale. Vrea funcții politice, și vrea Transilvania să rămână o colonie a Budapestei”. Apoi critică din nou stăpânirea românească asupra Ardealului: „Acum românii din București dețin privilegiile. Politica lui Vintilă Brătianu i-a cauzat țării indigestie economică. […] Naționalitățile din Transilvania privesc politica Partidului Liberal ca exploatatoare – în interesul membrilor de partid. Transilvania este, în continuare, o colonie!”. Despre Dobrogea: „asta nu e România, asta nu e Bulgaria, asta e Turcia”; „Nu văd cum bulgarii ar putea avea pretenții la Dobrogea, chiar și pe baze rasiale; provincia este, în esență, turcească. Bineînțeles, acest lucru nu dovedește dreptul României asupra ei”. Despre Silistra: „oraș turcesc”. Despre Timișoara: „la fel de românesc cum e Emporia, Kansas!”. Despre Basarabia: „Încep să-mi dau seama că aceasta este Rusia!”. Despre germani, comparându-i cu celelalte etnii din Basarabia: „Germanii au arătat ce pot face inteligența și munca serioasă aici. În casa de la Sărata (la Herr și Frau Gottlieb Rüb) era chiar un frigider”. Despre Banat: „nu este românesc decât din punct de vedere politic. Cultura de aici e germană, după cum în Basarabia e rusă și în Transilvania – maghiară și germană”. Despre români: „românii au o spoială de cultură franceză și asta îi dă Bucureștiului un aspect latin”. Despre Ardeal și români: „Conducătorii români, se pare, se bazează pe vastul rezervor de viață românească de la sate, din care speră să crească, în cele din urmă, o viață națională conștientă. E drum lung până acolo. Toate elementele contribuind, în Transilvania, la crearea a ceea ce numim «civilizație» provin din alte surse decât românești. Românii au fost «sclavi». Mentalitatea lor a fost modelată de secole de oprimare. Conducătorii lor, cel mai adesea, au o perspectivă de preot sau de jurist de țară”. Nu vede în România Mare un stat care poate ajunge cu adevărat la o coeziune între regiuni și oameni: „Am ajuns la concluzia că nu există niciun factor comun (cu excepția celui centralizator, al regelui) care să unească provinciile și locuitorii României Mari, și ceea ce este și mai deprimant încă, e că nu văd să existe vreodată o cultură românească comună”. Culbertson scrie destul de mult și despre evrei, pe care nu se sfiește să-i critice. La Chișinău: „un număr excesiv de evrei care predomină în orice tip de comerț existent”; „70% evrei”. La Saschiz: „Niciun negustor neproductiv (evreu) la vedere”; La Tarutino: „e o competiție mare aici între germani și evrei, care își dispută controlul asupra comerțului orașului”. La Bălți: „80.000 de locuitori. Peste jumătate evrei”; „Câteva sate în apropiere numai cu evrei. Câțiva lucrează pământul, dar au zile de piață și țăranii vin acolo să fie jupuiți. Evreii cumpără recoltele în avans la prețuri foarte mici, exploatând nevoile țăranului”. Scrie și despre ruși, lipoveni (în două scene teribile despre cruzimea lor)… Despre Mussolini (în 1927): „cel mai periculos om din Europa”.

Fragmentele din jurnalul (7 august 1933 – 16 iunie 1935) lui Owsley sunt mult mai puțin incisive în plan politic, economic și istoric (dovedind însă uneori o vioiciune aproape caragialiană: „Toate zvonurile și planurile politicii românești au loc și încep în bodegi sau cafenele etc. din București”) decât la Culbertson, dar care cuprind o portretistică superioară, oamenii prezentați de Owsley capătă chip și au o psihologie mai bine înșfăcată literar. Anumite detalii (adesea amuzante) umanizează un text altfel mai mereu expediat, telegrafic. Colonelul Beck nu e doar „plăcut” și „amabil”, ci și „proaspăt ras”, dna Beck e „înaltă, subțire” și are o „strângere de mână puternică”. I.G. Duca „a avut cândva părul negru, acum aproape tot cărunt. Îl piaptănă spre spate în stil pompadour (ca o coamă), are un cap frumos, elegant”. Prințul Nicolae este „nervos, capricios, ca un cal de curse zvelt, face tot soiul de mofturi și de probleme până să înceapă, dar nu dă înapoi niciodată”. Prințesa Alexandrina M. Cantacuzino „a căzut pe treptele principale în momentul când câțiva dintre noi plecam. A negat că s-a lovit, «nu e nimic». O mare doamnă. Sărăcuța – vârsta o apăsa – totuși «vârsta n-o poate vesteji, nici obișnuința nu-i poate învechi varietatea infinită»*” (*Shakespeare, Antoniu și Cleopatra).

Interesante sunt și informațiile despre tot felul de evenimente, despre parada militară de Ziua Independenței, de exemplu: „Regele Carol a călărit un cal mare, cenușiu. Se ținea foarte bine în șa, dar părea un pic timid, speriat de armăsarul său, un animal gri, frumos, mare. Înțeleg că este un mic cadou de la regele englez George V. Regina Maria a călărit un cal micuț, blând, docil. A purtat uniformă (costum de călărie). Prințul Nicolae pe calul său gri, în uniformă de aviator (cască). Un spectacol cu adevărat frumos. […] Arată mai bine decât este în realitate. Echipament insuficient, armament ușor (depășit). Dar curat, strălucitor. Caii păreau grași și voinici, cel mai bine întreținuți din câți am văzut”; despre cutremurul (de 7 grade) din 29 martie 1934 (Owsley era la operă): „Oamenii au sărit în picioare. O femeie tânără a țipat tare lângă noi – au țipat și câțiva bărbați. Cântăreții și orchestra s-au oprit din cântat. Pentru un moment a fost panică. În loja noastră, ne-am ridicat aplaudând cântărețul. S-a făcut liniște și opera a continuat”; sau despre degradarea a opt ofițeri condamnați pentru un complot împotriva regelui Carol: „La un moment dat, în timpul ceremoniei, simplii soldați de infanterie au rupt rândurile și i-au atacat pe bieții oameni cu baionetele. Reacția rapidă a gărzilor a oprit atacul și, poate, i-a salvat de la măcel pe ofițerii condamnați […] Ce preț are trădarea. Mi-am simțit inima grea. Nu mi-a făcut nicio plăcere această ceremonie”; despre o partidă de golf și despre un grup de bărbați care înoată goi: „Am trimis trei mingi în apă, care m-au costat 6 lovituri […] Aici, în groapa mare cu apă, văd mereu un grup de bărbați înotând dezbrăcați. Acești oameni nu au nicio rușine și au tot atâta simț al intimității cât un peștișor auriu”; despre „manevrele cavaleriei la Cotroceni”: „Garda Reginei a oferit un spectacol foarte slab de călărie cu obstacole, sărituri. Băieții aceștia nu sunt pregătiți. Încă o lună de exerciții le-ar fi fost de folos”.

Owsley înregistrează și părerea unui actor de succes de la Hollywood, Will Rogers, despre spectacolele de vodevil bucureștene, considerându-le superioare celor pariziene: „«Am văzut mai multe țâțe și mai puțin talent în Paris decât oriunde altundeva»”. Lui Owsley, însă, spectacolul pe care îl vede la București împreună cu actorul american i se pare „ieftin” și-atât.

Inculeț, ministrul de interne, îi spune lui Owsley că româncele „«au fața frumoasă, corp frumos, în special talia (șoldurile)» – a făcut semne cu mâinile, dar a zis că «au picioarele prea mari»”.

Dacă Culbertson, în antipatia sa față de Regina Maria, tinde să dea crezare bârfelor care spun că Ileana este de fapt fata lui Știrbei (și că, de aceea, Carol ar fi poreclit-o „Știrbita”), Owsley scrie: „Nu pun bază pe bârfe și nu cred această poveste”. Amândoi sunt însă de părere că Ileana este o femeie frumoasă.

După asasinarea, în data de 10 octombrie 1934, a regelui Alexandru al Iugoslaviei, Owsley scrie cu amărăciune: „Săraca Europa – obosită, neliniștită și speriată, temătoare, amețită. Gata pentru orice tragedie care va fi pusă în scenă”; și încheie: „Este ca în 1914? Se va întâmpla din nou”.

După ce-l vizitează pe Mihail Ostrovski, primul ambasador sovietic la București, Owsley notează: „Să spun despre microfonul de sub canapea, care înregistra discuțiile noastre în cameră. Toți diplomații știam despre acest lucru și dictam ceea ce voiam să afle rușii”. Despre Ostrovski spune: „Figură de țăran. Totuși ras”, „are poate 45 spre 55 ani”, și explică: „nu poți spune cât de bătrân este cu adevărat un rus”.

Etc. Etc.

Sper ca rândurile de mai sus să vă convingă să achiziționați acest nou volum din excepționala colecție a Editurii Vremea: Fapte, Idei, Documente. Eu, unul, l-am citit cu mare interes, așa cum spuneam la început, și mi-a deschis apetitul pentru altele asemănătoare.

Pagini de jurnal. Doi diplomați americani în Bucureștiul interbelic de W. Culbertson, A.M. Owsley