„Creșterea și decăderea marilor puteri” de Tom Rachman

Cu un titlu demn de un eseu serios despre istorie și o copertă pitorească, la care poftește ochiul însetat de frumusețe, romanul lui Tom Rachman te îmbie înca de pe rafturile librăriei. „Creșterea și decăderea marilor puteri” putea cu același succes, după părerea mea, să împrumute titlul lui Saramago „Eseu despe obire”, sau pe cel al lui Cioran „Cartea amăgirilor”, deși nu are a face cu niciuna dintre ele.

Narațiunea este divizată în trei dimensiuni temporale, protagonista Tooly Zylberberg la 9-10 ani, la 21 și la peste treizeci de ani. Confuzia însă nu are loc pentu că fiecare capitol este datat. Astfel în 1988 facem cunoștință cu o fetiță de nouă ani, curioasă, isteață, pasionată de lectură și desenat nasuri, care călătorește cu un bărbat pe nume Paul stabilindu-se în diverse orașe. Paul are un comportament aproape autist, este specialist IT, toată atenția sa este îndreptată spre studiul păsărilor mai puțin spre Tooly, cu care comunică sec, iar contactul fizic se rezumă la o strângere de mână în fiecare dimineață. Deși neglijată emoțional, Tooly ține la acest om, scăpându-l din diverse situații uneori penibile. În fiecare an Tooly și Paul își alegeau altă casă, în fiecare an Tooly schimba școala, prietenii, rămânând sechestrată în trupul unei fetițe neiubite. Până când în Bangkok o întâlnește pe Sarah.

În 1999 o vedem ca domnişoară, cu o vestimentație cel puțin bizară, încălţată cu un convers roșu și altul negru, cu ciorapi termoizolanți bărbătești până la genunchi, care hoinărește fără destinație prin NY, cu o hartă murdară în buzunar, bătând pe la ușile unor necunoscuți. Doisprezece ani mai tîrziu o găsim absolut zen în Țara Galilor, fiind proprietara unui anticariat, care nu aduce aproape nici un venit, făcând drumeții lungi, aventurându-se într-o mulțime de cursuri și cântand la uculele. Uneori mai spionează foștii prieteni și cunoștințe de pe un profil fals de facebook.

Intriga începe atunci cînd este găsită în spațiul virtual de un fost prieten, care vrea să discute despre tatăl ei. Ea este nevoită să plece la NY pentru a descoperi că „tatăl” pe care l-a cunoscut o viață nu este cine pretindea a fi. Astfel se deschide ușa spre trecutul său misterios și lipsit de coerență.

Pe măsură ce înaintăm în lectură facem cunoștință cu anturajul lui Tooly, oamenii care au crescut-o: Venn, Humphrey, Sarah, personaje fără trecut, ce se dezgolesc căpătând istorii de viață absolut neverosimile. În fiecare capitol aflăm câte ceva, în fiecare capitol devenim din ce în ce mai confuzi. Ce se întâmplă de fapt, a fost furată sau nu? Sarah e mama ei? Paul e tatăl? Înțelege de fapt Tooly ce se petrece? sau doar se preface că nu înțelege:

„Brățările zăngăniră, urmate de hârşâitul unei brichete aprinse. Tooly se răsuci pe călcîie. În fața ei se află Sarah, cu sprâncenele ridicate, suflând fum alb, o dâră plutind spre stânga și spe dreapta

-Te fur.

– Ai voie?

– Ce plicticos ar fi ca lumea să facă doar ce are voie!

– Dar, zise Tooly, cu glasul pierit, nu știu cine ești.

Sarah îi dădu părul după ureche. La această atingere plină de afecțiune, fata coborî privirea în pământ.

– Mă cunoști, Tooly, zise Sarah. Ne știm dintotdeauna.”

Promisiunea de pe copertă m-a făcut să am false așteptări privitor la Tooly. Să caut la ea ceva care ar semăna cu Aaliya, femeia de hârtie a lui Rabih Alameddine, să găsesc acel personaj intelectual retras, trăind printre vrafuri de cărți, într-un perpetuu festin literar. Tooly nu e așa, deși proprietară de anticariat, relația sa cu cărțile este mai degrabă tangențială, are frământări mai puțin literare. Dezamăgirea mea este contracarată de apariția lui Humphrey, un gurmand livresc, consumator de ness, cartofi și cola, care consideră importanța mişcării o exagerare, un personaj absolut delectabil, pe care mi-a plăcut să-l urmăresc.

Tind să le dau dreptate celor de la The New York Times: bogăția cărții devine evidentă odată încheiată lectura. Numai după ce recapitulezi cele citite înțelegi complexitatea personajelor. Înțelegi construcția iluzorie, împletirea dintre fantasme și realități, distorsiune și adevăr. Uneori felul expunerii te face să ratezi momente importante, definitorii, vă sfătuiesc să fiți atenți chiar și la cele mai neînsemnate, la prima vedere, dialoguri. Stereotipurile create și discuțiile devenite deja cliche, pot enerva. Cărții îi lipsește intimitatea și conflictul interior. Narațiunea lui Rachman posedă un potențial uimitor, mi-a părut rău că s-a rezumat doar la istoria despre cum să manipulezi și să te lași manipulat. Aș fi vrut să citesc mai mult decât fragmentar despre vidul existențial al celor fără rădăcini și fără scop, despre singurătate, despre cei ce ne modelează doar prin prezență, despre agățarea de propriile confuzii și mituri, despre împrumutul schemelor de viață. Să mă scufund nu doar să plutesc la suprafață.

„Trăia cu sentimentul că nu finalizaze niciodată nici o etapă, că nu înșfăcase bine nici un an, ca să-l facă să însemne ceva. În adolescență, oamenii tânjesc să fie plăcuți; la douăzeci de ani, să impresioneze; la treizeci să fie nevoie de ei. Însă ea făcuse un talmeș -balmeș din toate, trăise unele etape pea devreme, iar pe altele deloc.”

Ce mi-a plăcut cu adevărat a fost sfîrșitul. Marea revelație. Atunci când ascundem în mod inconștient sau conștient informații vitale din trecutul nostru ne suntem dușmani sau prieteni?

Așadar, dacă sunteți iubitori de narațiuni profunde cu tentă simbolică și final deschis, această carte, în pofida titlului promițător s-ar putea să vă dezamăgească. Dacă însă vă place misterul, să puneți bucăți de puzzle cap la cap, cu răsturnări de situații și cu sfârşit neprevăzut suficient de pozitiv pentru un happy-end atunci e pentru dumneavoastră.

Editura: Humanitas Fiction