Într-o Londră actuală şi cosmopolită, Alina – personajul principal al romanului Ilincăi Bernea, „Numele tău şi alte erezii” – îşi găseşte pe zi ce trece frumseţea şi, tezaurizând-o, îşi validează feminitatea. Acea feminitate care, dincolo de tertipurile de manual vechi, are nevoie de o amorsă pentru a se exprima, măcar pentru a nu fi trecută cu vederea. La patruzeci de ani, divorţată, resemnată cu întâmplările dintre două vârste, are tot timpul din lume ca să filosofeze între frumuseţe, urâţenie şi ce derivă social din acestea, priponindu-şi cugetările estetizante de latenţa pasională a singurătăţii.
Profesoară de artă, cu doctorat la purtător, tratează despre complexul femeii urâte, privind urâţenia ca pe un dresaj, ca ceea ce ţi se întâmplă şi ca efect al mediul (tău) înconjurător, în vreme ce
„Eşti frumos atunci când eşti dezirabil. Oamenii frumoşi sunt iubiţi. Oamenii frumoşi nu sunt niciodată singuri”, iar esenţa frumuseţii este că „un om capabil de pasiune este inepuizabil. Un om frumos este unul care poate simţi şi cultiva pasiuni.” (p. 25)
Pentru Alina, acest bărbat frumos va fi turcul Enver, pe care-l cunoaşte online şi faţă de care va lepăda instinctiv inhibiţie după inhibiţie; în plus, corespunde „fetişului”: este născut în prima săptămână a lui august.
Din când în când, Alina (cea care relatează) va presăra episoade dintr-o poveste alternativă de dragoste, începută în 1578, după Bătălia de la Zivin, între delicatul tălmaci turc Mehr şi frumoasa Ketevan, din neamul ghiaur al georgienilor.
Erudita care predă la Londra, „la o facultate de mâna a doua”, Expresii ale interconectivităţii rasiale în subcultura graffitiului, Transgresarea esteticii obiectuale şi în arta deconstructivistă sau Multiperspectivism şi noile traiectorii ale urbanizării desconsideră lumea academică, în special pe cea engleză, care exclude fiziologic orice obiecţie critică la adresa sistemului. Are patru prieteni britanici – Bill, Andrew, Matthew şi Garry – cu care iese şi conversează, are prietene ca Helma sau Ana, dar turcoaica Eser (născută la Instanbul, în Fener), îi este complementară:
„Numitorul comun – între ostilitatea mea socială şi deferenţa ei, între scepticismul care mă făcea reticentă la orice formă de implicare şi spiritul ei revoluţionar, între pofta mea de excese intime şi reculul ei faţă de tot ce era lipsit de moderaţie în cuplu, între constant ambigua mea poziţie faţă de orice subiect cu miză socială şi extravaganţa cu care se arunca ea asupra unor teme grele, cu ereditate încărcată, între oroarea mea de politică şi pasiunea ei, între umorul în care eu îmi înecam umorile şi amarul şi tristeţea în care ea îşi dilua chiar şi împlinirile evidente – ar fi scos la iveală o femeie normală. Cred.” (p. 70)
În relaţia cu Enver, aşadar, Alina consimte că trebuie s-o lase mai moale cu cunoaşterea. Că o femeie inteligentă ca ea poate isca atâta stupoare îi pare cea mai clar pildă de misoginie: „Să fii deştept e o banalitate. Frumuseţea e ceva aparte şi e mult mai rară” (p. 50). Prin urmare, nici prin cap nu-i trece să-l cucerească prin sclipirile ei metafizice, decide să accepte să fie curva bărbatului de care este îndrăgostită şi hotărăşte cu fermitate că vrea să fie exploatată sexual, nu intelectual. Autodeclarată „islamofobă, ca orice ateu”, începe să reconsidere uşor – uşor culturile musulmane.
Ce e de preferat între Occident şi Orientul Mijlociu?
„Artificializarea şi simularea naturii, virtualizarea ei, transformarea existenţei într-un produs de butaforie, liberalizarea schizofreniei induse artificial sau teroarea autocraţiei interioare, în care pornirile naturale sunt fie hingherite până îşi dau duhul, fie înlocuite cu o disciplină de fier, fie aduse în clocot şi gata de orice agresiune?… Nu e oare orice civilizaţie o formă de organizare contra – naturală a vieţii sociale?” (p. 164)
Accentele psihanalitice ale cugetărilor, cum este cel de mai sus, prezent în relaţia natură – cultură (cu soluţie freudiană sau jungiană, după preferinţe), apar şi-n ecuaţia vectorială dintre Eros şi Thanatos, iar autoarea aseamănă aici insuportabilele momente de pasiune (sexuală) cu clipele de extaz mistic, stări în care graniţa dintre viaţă şi moarte este anulată.
Secvenţele de contopire carnală, de explorări sexuale complet dezinhibate îi îngăduie totuşi Alinei să mediteze, din postura de sclavă ferice, că fericirea – fiind un dar, ceea ce ţi se-ntâmplă când ţi se îndeplinesc dorinţele – e singurul lucru care nu depinde de tine, că o rană este conştiinţa, nicidecum un instrument de cunoaştere sau o oglindă a experienţei, că e o barbarie filosofică şi teologică să separi sufletul de corp ori că doar adevărul spus te face liber.
Alina e afectată în treacăt de Brexit, „sta-le-ar votul în gâtul naţionaliştilor din Anglia profundă!”, dar zdruncinată de „lupta pentru laicitate din Turcia”, culminând cu evenimentele din 15 – şi mai ales următoarele – iulie 2016, aceasta după ce realizase o comparaţie structurală între islamofobie şi misoginie feminină.
Suferind de o singurătate impusă, găseşte că singura morală e să-ţi poţi asuma răspunderea a ceea ce faci, fiindcă s-a supus, dorindu-şi iubitul, unei nedreptăţi mai presus de orice cruzime. Nepăcătuind decât faţă de sine, e absolvită de orice culpă.
Într-un disperat impuls monoteist, eroina nu recunoaşte decât un singur Zeu pentru care se poate sacrifica, Frumuseţea, iritată că logica, realitate paralelă prin definiţie pune vieţii inutile noduri. Dorinţa, în aceste condiţii, prin perseverentă estetizare, e „o stare de agregare a fascinaţiei, ea vine să acopere o necesitate estetică, nu fiziologică. … Dorinţa e tot o dragoste” (p. 261); ba, mai mult, dorinţa e o condiţie a împlinirii libertăţii, aşa cum duios îi spune Ketevan lui Mehr: „Şi ce o să faci cu libertatea dacă nu îţi mai doreşti nimic?”…
Poamele indiscutabilului talent critic al Alinei nu sunt însă toate gustoase: inteligenţa sa se pripeşte inexplicabil, poate că din nevoia imediată de relaxare metropolitană (londoneză), când vine vorba de etnotipuri. Pe de altă parte, cursul narativ este câteodată prea meandrat, povestea fiind încetinită de dialoguri culte prea lungi, parcă rupte dintr-un curs universitar (cum este discuţia cu Dimitri rusnacul, specializat în comunicare interconfesională şi mai cu seamă în cea cu Islamul), dar rezultate din lăudabile intenţii maieutice.
Alina va accepta în final realitatea, acea realitate care izvorăşte dintr-o singură credinţă şi care e o lume „unde se sfârşeşte domeniul singurătăţii şi în care există mai mult de o singură fiinţă”. Odată acceptată premisa, „ereziile” sunt asumate şi iertate:
„Asta e. Nu sunt Ketevan. Nu îmi pot împărţi iubitul cu alte femei, chiar dacă ştiu că atunci când e cu mine e doar cu mine. Sunt Mehr. Voi sfârşi devorată de melancolie”, admite cu tristeţe Alina (p. 258), iar Enver va recunoaşte şi el: „Eu nu sunt Mehr, înţelegi?… Eu sunt unul dintre cei de care o salvează Mehr pe Ketevan. … Mehr acela e prinţul din poveste.” (p. 325)
Când cele două poveşti se sfârşesc, Alina află harul şi miracolul frumuseţii, „că e un atribut prin excelenţă metafizic”, şi că „dacă eşti frumos, eşti unic”.
Împărăţia sa, un teren viran şi luminos din nordul Londrei, bănuit refugiu personal, nu o alimentează cu energie decât atunci când va fi parte a unui cuplu în care frumuseţea este însuşirea „unei fiinţe care inspiră pericol, un amestec de nelinişte şi ardoare în care a fost prelins un strop de melancolie”…
„Numele tău şi alte erezii” de Ilinca Bernea
Editura: Polirom
Colecția: EGO proză
Anul apariției: 2017
Nr. de pagini: 360
ISBN: 978-973-46-6700-0
Sursa foto: arhiva personală a autoarei
