„Copilăria lui Kaspar Hauser” de Bogdan-Alexandru Stănescu

Cartea aceasta m-a atras mai întâi prin titlu și copertă, înainte de a ști altceva despre ea. Apoi am căutat și informații despre acest Kaspar Hauser și am înțeles, coroborând datele cu descrierea volumului de povestiri, că nu voi citi despre misteriosul caz din Germania începutului de secol XIX, dar că, într-un fel, voi găsi o exploatare a acestui mit printr-un fel de paralelă trasată într-un spațiu mult mai apropiat, în vremuri relativ recente. Cele douăsprezece povestiri ale lui Bogdan-Alexandru Stănescu reunite în acest volum au același narator și sunt legate între ele prin fire mai mult sau mai puțin vizibile, uneori prin mici amănunte care te fac să răsfoiești paginile din urmă pentru a-ți reîmprospăta memoria, formând în fapt un roman inedit, dacă vrei să privești în ansamblu.

„Holul era un drum anume construit pentru a obișnui ochii cu penumbra grădinii acoperite de viță-de-vie, din care în amintirea mea atârnă ciorchini de struguri cu bob mic, dar atât de parfumați, încât cerul gurii refuza, după ce-i mâncam, să mai perceapă izul acela de rânced blând al vilei bătrâne, de parcă gustul lor m-ar fi obligat să semnez un pact misterios cu bătrâna casă și mirosurile ei secrete.” (pag.8)

Cele douăsprezece proze ne poartă prin anii de sfârșit ai comunismului și ne aduc în cei de după căderea lui, urmărindu-l pe Bobiță personajul-narator, mai întâi un puști care se strecura printr-o spărtură a gardului ce mărginea Parcul 23 August, apoi crescând și chiar devenind adult. Nu veți găsi un fir limpede care să traseze parcursul unui roman obișnuit și, totuși, citind aceste povestiri, ești provocat să aranjezi piesele de puzzle pentru a obține imaginea de ansamblu pe care, evident, ți-o dorești cât mai clară. Doar că nu se întâmplă așa, întâmplările evocate sunt extrase din adâncurile memoriei care a păstrat totul după propriile reguli și criterii. Seva ei vâscoasă se așterne pe pagină, dezvăluind trăiri și senzații ce păreau uitate, dar care au contribuit la formarea lui Bobiță. Puse cap la cap, povestirile lui Bogdan-Alexandru Stănescu dau naștere unei narațiunii ample a devenirii, care te cucerește de la primele rânduri. Mi-a plăcut fluiditatea scriiturii în care se resimte o duioșie a privirilor în urmă, o îngăduință firească pentru trecut și personajele care l-au populat și, inevitabil, l-au marcat. Provocarea de a reface întregul îi revine cititorului, asta dacă nu se cufundă și el în acest carusel al amintirilor și apoi renunță la a mai căuta un fir. N-ai să primești mură în gură, fiecare povestire își păstrează umbra de mister pe care doar praful care se-așterne peste trecut o poate plăsmui. Dar asta face ca totul să devină și mai incitant.

„Eram copilul experiment, care refuza să se îngrașe și care se uită la mine dintr-o poză color de la mare, unde tu mă ții la subraț ca pe un exponat împăiat de la Antipa, poate vreo mumie adusă prin nu știu ce minune a istoriei de triremă care s-a scufundat în furtunile Mării Negre și care s-a conservat de-a lungul mileniilor în nămolul otrăvit de pe fundul apei.” (pag.11)

„(…) fără să-și imagineze că acolo, în cabina telefonică de la Poșta din Eforie, o veche fotografie din pădurea de la Băneasa își pierdea contururile și culorile, așa cum se întâmplă când muți hârtia fotografică destul de repede din revelator în fixator.” (pag. 30)

Sunt multe pasaje care mi-au oferit un extaz livresc, am vizualizat imagini învăluite în nuanțe tulburi, dar emoționante, m-am distrat atunci când am întâlnit episoade amuzante (care nu lipsesc nici ele din acest mozaic al amintirilor) și-am savurat atmosfera fascinantă pe care autorul reușește să o creeze, îndeosebi în textele care explorează universul copilăriei. Amiezi cu iz dulce, străzi străbătute de fiorul magic al copilăriei, când toate lucrurile capătă dimensiuni impresionante, iar trăirile au o intensitate răvășitoare. S-au mai scris cărți despre copilăria în comunism, însă în povestirile acestea nu veți găsi clișee, nici asemănări cu celelalte scrieri ce tratează această temă – prin stilul de a povesti și prin atitudinea naratorului față de acest trecut se conturează nota de originalitate a acestui volum.

Și nu pot să nu remarc personajul din umbră care acaparează și influențează viața personajului principal – Bucureștiul de ieri și de alaltăieri, care duce propria luptă cu vremurile, rămânând un învingător. Despre copilăria lui Kaspar Hauser s-au făcut multe speculații, presupuneri mai mult sau mai puțin aproape de realitate. Legătura dintre povestirile lui Bogdan-Alexandru Stănescu și legenda lui Kaspar Hauser ar putea fi ipoteza copilului crescut în sălbăticie, de lupi (sau demoni) mai mult sau mai puțin metaforici. Într-un fel, fiecare copil are alături și îngeri și demoni care îi îndrumă destinul. Adultul de mai târziu va fi suma experiențelor din copilărie, o sumă a Binelui și Răului cu care ne confruntăm în proporții mai mult sau mai puțin egale. În „Copilăria lui Kaspar Hauser” abundă imagini și trăiri vii, relevante în spațiul privilegiat al memoriei. Uneori, amănunte aparent neînsemnate rămân profund întipărite în mintea copilului, iar semnificațiile lor rămân ascunse adesea până la sfârșit, fără însă a le dilua intensitatea.

Dar volumul acesta de povestiri nu este dedicat exclusiv copilăriei, o bună parte dintre texte se referă la anii în care mintea începe să se coacă prin experiențele dobândite, fără a-și pierde însă imaturitatea, acea ancoră care ne face să rămânem noi înșine. Când o pierdem, ne pierdem pe noi. Adultul Bobiță nu pare mai înțelept decât copilul Bobiță și acest lucru îi permite să-și trăiască viața cu nonșalanță, curaj și mult entuziasm, nepăsător în privința consecințelor, cel puțin până într-un anumit punct.

Editura: Polirom