„Numai atât vă mai cer, pe fiii mei, când vor ajunge în floarea vârstei, să-i pedepsiți, cetățeni, necăjindu-i la fel cum vă necăjeam și eu pe voi” [i]
Iată cutremurătorul final al Apologiei lui Socrate, dialog platonic ce ne aduce la lumină spiritul socratic însuși, în forma-i cea mai pură. Dacă anterior am mai scris despre Dialogurile Socratice, iată că, simțind-o ca pe o datorie organică, am hotărât să revin la Platon, într-o veșnică reîntoarcere a aceluiași.
Caracterizat prin obiceiul de a trata aspecte mai puțin confortabile din opiniile și conduitele unui individ, în încercarea de a-l ajuta pe acesta să conștientizeze cum ar trebui să își conducă viața, filosoful socratic – asemenea lui Socrate însuși – știe că nu știe nimic, dar cel puțin are o metodă – mai bine zis: o cale; nu am cum să nu mă gândesc la frumoasa prezentare a colegului nostru, Doru Căstăian, într-o explicație raportată la literatura japoneză, în care susținea că europenilor, poate, le lipsește această cale (dar mai multe aici ).
Așadar, pentru cei familiarizați cu imaginea celui care a coborât Filosofia din cer (după cum spunea Cicero despre Socrate), încercarea de a pune și a se pune pe calea Adevărului, Binelui și Frumosului, atât pe sine, cât și pe cel cu care intră în dialog, fără să ofere nici un fel se soluții apodictice sau prestabilite nici că ne apare prea îndepărtată de ceea ce își propune să întreprindă un consilier filosofic contemporan. Unica diferență majoră ar fi aceea că apelul la un asemenea consilier presupune explicită intenționalitate din partea clientului – acesta apelând la consilier; în ceea ce privesc celelalte aspecte: obiectivitatea valorică sau încercarea limitării subiectivității filosofului, toate rămânând, cumva, la un nivel demn de a fi comparat.
Însă, înainte de a tenta realizarea unei comprehensiuni non exhaustive a modelului de consilier filosofic contemporan, mai potrivit ar fi, cel mai probabil, să efectuăm o trecere în revistă a conceptului și a scurtei, dar productivei sale istorii. După cum observă și Ran Lahav, consilierea filosofică ca disciplină independentă a apărut în 1981 în Germania, de unde s-a extins repede în diferite țări occidentale și nu numai. La ora actuală, există deja numeroase asociații care operează în diferite țări în încercarea de a promova consilierea filosofică drept ceva distinct de orice altceva, fiind mai degrabă:
„o călătorie personală în lumea ideilor, țintind către înțelepciune”[ii]
Este drept că multe din probleme cu care consilierii filosofici se confruntă conțin „diferiți corespondenți emoționali: crize de sens, rezolvare de dileme etice, alegeri de viață, opțiuni și identificarea preferințelor cele mai de bază” [iii], ce sunt deseori tratate prin metode de tipul cognitive behaviour therapy (CBT / psihoterapie cognitiv – comportamentală) sau emotion-focused therapy (EFT / psihoterapie centrată pe emoții), însă rolul consilierilor filosofici nu încetează să fie unul distinct. [iv]
Un volum esențial pentru și despre consilierea filosofică, netradus în română; Sursă imagine: amazon.com
Se poate spune că, în linii mari, „problemele filosofice, mai ales cele legate de filosofia morală, fundamentează, cel puțin teoretic, toate aspectele consilierii [in genere]. Consilierii sunt participanți activi în procesul de consiliere, iar apropierea atât de puternică presupusă de relația de consiliere (de exemplu: prin influență, prin natura ajutorului sau prin conturarea de decizii etice) impune o cunoaștere a consilierii și a eticii ce depășește cunoștințele standard presupuse de tehnicile de consiliere sau de codurile etice.”[v]
Altfel spus, consilierea filosofică trebuie să își impună drept scop ca diferiții clienți să reușească să își „creeze propriile lor viziuni filosofice referitoare la lume în încercarea de a-și dezvolta o «viață care să merite să fie trăită»”[vi], totodată accentuând faptul că dialogul deschis trebuie să fie parte integrantă și fundamentală a oricărei ședințe de consiliere[vii].
Iar din acest punct de vedere, este indubitabilă asemănarea dintre întregul proces descris și cel al lui Socrate. Dând dovadă de o capacitate deosebită de a raționa și de a gândi critic, consilierul filosofic nu trebuie să fie un profesor de filosofie – după cum nici Socrate nu-și propunea să predea efectiv o doctrină – ci mijlocitor în procesul în care clientul trebuie să se cunoască pe sine, deci să manifeste o grijă de Sine, pentru a face doar o scurtă referire la termenii lui Michel Foucault [viii].
În ce mă privește, aș spune că o vastă cunoaștere a filosofiei, în forma sa zis-instituționalizată se poate dovedi deopotrivă de folos, dar și pernicioasă unui consilier filosofic. În timp ce a avea numeroase lecturi filosofice și cunoștințe din cele mai varii arii de cercetare cu siguranță că se dovedesc atribute foarte folositoare unui consilier filosofic, supra specializarea într-un singur domeniu pesemne că nu este cel mai bun început pentru o atare carieră. Aș remarca faptul că nici chiar scriind nimic – cel puțin nimic care să ne fi parvenit – Socrate dăinuie în timp ca imaginea prototip a Filosofului, dovadă că au delà se află anumite mecanisme de gândire filosofică, deci de filosofare, pentru care cunoașterea diferitelor sisteme și teorii trebuie că reprezintă doar un pretext și nu scopul ultim al actului creator de revelație filosofică.
În fine, am putea concluziona sintetizând prin ideea că un consilier filosofic trebuie să aibă o gândire activă, trebuie să poată identifica mecanismele de gândire ale unei persoane și să îl facă pe acesta să dobândească proprii soluții pentru problemele pe care le manifestă, după cum nici Socrate nu oferea vreodată temeiuri ultime. Iar în ceea ce privește metoda efectivă pe care trebuie să o aplice, secretul este că:
„singura formulă este că nu există nicio formulă”[ix].
Delos; Sursa: NASA Earth via facebook.com/AncientHellas/
Și ce altă manieră de a conclude mai explicit, decât printr-o scurtă exemplificare cu probleme ce pare-se că ar intra în jurisdicția unui consilier filosofic: ce trebuie să fac cu viața mea? ; este corect să continui această relație? ; sinuciderea poate ea să fie o variantă? [x]. Atât cât își păstrează o oarecare raționalitate – i.e. pot fi raționate, deci transpuse exercițiului din cadrul unei ședințe de consiliere – , acestea pot fi prea bine întrebări filosofice, așa cum și întrebări precum ce este pietatea? (v. dilema lui Euthyphron) sau ce este curajul? (v. Lahes) erau întrebări asupra cărora Socrate încerca, în manieră organică, să-i conducă pe partenerii săi de dialog, spre ceea ce vor fi înțeles ei prin acestea.
Vom vedea cum va evolua și la noi. Cert este că ea există, se practică și în România, deși este încă slab dezvoltată (v.: http://www.bellanima.ro/servicii/psihologie-psihoterapie-psihiatrie-adulti/consiliere-filosofica/ ). Mai rămâne să vedem și dacă se va impune drept o necesitate. Tind să fiu optimist și să prevăd un viitor frumos acestei noi variante de a căuta ceva ce ne dorim cu toții: Înțelepciunea 🙂 .
[i] Platon, Dialoguri socratice „Apărarea lui Socrate”; Humanitas, 2015, p. 241 – p. 269;
[ii] Lahav, Ran; „Philosophical Counselling as a Quest For Wisdom” (2001, 4:1, 6-18) in The British Journal of Philosophical Practice, Volum 9, Nr. 2, Iulie 2008; În lipsa unei traduceri existente în limba română, traducerea din engleză îmi aparține;
[iii] Woolfolk, Robert; „Cognition and Emotion in Counselling and Psychotherapy” in „Practical Philosophy”; Noiembrie 2000, Volumul 3.3; În lipsa unei traduceri existente în limba română, traducerea din engleză îmi aparține; P. 19 – p. 27;
[iv] Woolfolk, Robert, op. cit;
[v] Urofsky, Robert I. &. Engles, Dennis W; „Issues and Insights / Philosophy, Moral Philosophy, and Counseling Ethics: Not an Abstraction”; în „Counseling and Values”; Ianuarie 2003; Volumul 47; În lipsa unei traduceri existente în limba română, traducerea din engleză îmi aparține; p. 118 – p. 130;
[vi] Chamberlain, Harriet; „Creating The Life Worth Living: Philosophy Workshop, Ideas and Methods”; în „Practical Philosophy”; Primăvară 2003, Volumul 6.1; În lipsa unei traduceri existente în limba română, traducerea din engleză îmi aparține; p. 84- p .90;
[vii] După cum arată și Lahav, Ran; op. cit .; 2008;
[viii] vezi și Foucault, Michel; ‚Hermeneutica subiectului. Cursuri la College de France (1981-1982)”, Polirom, Iași, 2004, Cursul din 6 ianuarie 1982;
[ix] Fleming, Jess; „Wisdom and Virtue in Philosophical Counselling (i)”; în „Practical Philosophy”; Martie 2000; Volumul 3.1; În lipsa unei traduceri existente în limba română, traducerea din engleză îmi aparține; p. 14 – p. 20;
[x] Întrebări formulate în manieră asemănătoare celor date ca exemplu în Fleming, Jess, op. cit.
