Bogdan Suceavă – „Miruna, o poveste”

M-am bucurat foarte mult când am aflat de reeditarea acestei mici cărticele mari, pe care plănuiam de ceva vreme să o citesc, însă stocurile erau epuizate peste tot. Instinctul meu special de cititor nu s-a dezmințit nici de această dată. Unele cărți își anunță cu mult înainte impactul. Din primele fraze am simțit că voi citi o carte minunată și așa a și fost. Am pătruns cu ușurință în lumea poveștilor din Valea Rea, alături de Miruna și de fratele acesteia – narator al întregii țesături livrești. Micul roman este o incursiune în spațiul cu iz fantastic al satului românesc tradițional și cum altfel s-ar putea ajunge în acest spațiu altfel decât prin înlesnirea poveștilor? Povești spuse de bunic, în cazul de față, sau de alți oameni care au avut ocazia de a acumula astfel de moșteniri din vremuri de demult. Și e o plăcere să le asculți – adică să le citești. Dar într-un fel e ca și cum le-ai asculta.

Situat în îmbrățișarea Munților Făgăraș – munți greu de străbătut – satul Valea Rea se înfățișează ca un loc neobișnuit, uitat multă vreme de lume, păstrător al unor credințe uluitoare. O lume în care semnele se respectă cu sfințenie, în care ielele încă își mai pot face de cap, purtând flăcăii până în măruntaiele pământului. Babe care descântă și dau în bobi, fântânarul cu al său meșteșug fermecat al găsirii izvoarelor, arătări de pe altă lume, oameni ce iau chip de fiare – iată câteva dintre poveștile ce ajung la urechile copiilor, cu rădăcinile înfipte în întâmplările realiste, care le ancorează și le conferă credibilitate.

„Întorcea ziarul de la prima la ultima pagină ca să citească despre istoria de acum, unde vremea se simțea zbătându-se în matca ei. De fapt, atunci se stârneau alte povești și timpul se dădea pe repede înapoi până la vremea când noi, Miruna și Traian, vedeam cu ochii lui, schimbam locurile și el era cel care începea să povestească și avea vârsta noastră de la ceasul basmelor. ” (pag.14)

Poate vi s-a întâmplat să ascultați astfel de povești, de al căror adevăr povestitorul nu se îndoiește – mituri și superstiții, întâmplări pe care le trăiseră bunicii sau străbunicii și astfel au căpătat o forță incontestabilă. Nu se poate să nu fi fost așa. Poate înainte vreme astfel de lucruri se puteau întâmpla. O astfel de atitudine am întâlnit cândva de-a lungul vieții, și eu nu eram un copil ce trebuia hrănit cu seva dulce a poveștilor. Dar nicio vârstă nu este prea înaintată pentru ele. Citind această carte, am înțeles din nou acest lucru.

„…dar Miruna nu vru să asculte, ci întrebă lucrul care o interesa cel mai mult:

– De ce pe vremea aceea se întâmplau minuni și azi nu se mai întâmplă?

Bunicul nu știa de ce, dar ne-a spus ceea ce știa și el:

– Așa e. Altădată minunile se țineau lanț. Azi icoanele nu mai vindecă, vrăjile nu mai țin.

– Dar pe atunci țineau? întrebă mai departe Miruna.” (pag. 36)

Mă pregăteam să caut acest fragment și cartea mi s-a deschis exact la el, fără să fi avut vreun semn, pentru că nu-mi place să-mi încarc paginile cărților cu diferite bucățele de hârtie. O fi și asta o mică minune. Și-s multe frazele care m-au uns pe suflet, poveștile se deapănă atât de frumos, într-o tihnă pe care o poți simți, învăluite de zgomotele specifice satelor de munte. Timpul se dilată, absoarbe, se revarsă și tot așa și poveștile, înghițind în ele alte și alte povești, lăsând uneori pe nesimțite locul următoarei, căci nu finalurile sunt cele ce contează, ci atmosfera aproape fabuloasă, înfiorătoare, ce așază parcă un ecran sepia peste cele povestite.

„Miruna, o poveste” este o mică bijuterie literară, un cristal căruia i-au trebuit cincisprezece ani să ajungă la forma aceasta care frizează perfecțiunea. Cu fiecare pagină ce curge, cu fiecare poveste ce-și înșiră mărgăritarele pe aceste pagini, forma romanului devine tot mai limpede, mai fermecătoare. Taine născute din întuneric și din povești de demult se dezvăluie copiilor sub pecetea unei veridicități ce nu poate fi tăgăduită. Nu ajungem la fabulosul basmelor, care urmează un anume tipar, exacerbând elementele fantasticului, ci avem de-a face cu un fantastic subtil, insinuat, și cu atât mai incitant. Dar și cu o nostalgie ce se desprinde din dosul frazelor, din dosul poveștilor și amintirilor de odinioară. Căci primul „odinioară”, pe care îl invocă bunicul, s-a învechit și el. Și vremea când le spunea el povești nepoților a devenit, inevitabil, un alt „odinioară”. Timpul se așterne în straturi peste memorie, peste ceea ce rămâne, dacă rămâne.

„Iar faptul că Baba Fira, Elifterie și părintele Dimitrie trăiesc încă, la fel de bătrâni ca pe vremea când Niculae era copil, ține de dispensele de la unele legi ale firii care îngăduie răsucirea timpului precum un șal în jurul unor personaje, o tulburare căreia i se mai spune și viață fără de moarte și despre care există o poveste în care cel mai interesant personaj nu sunt scorpia sau ghionoaia, ci timpul. ” (pag. 113)

Cuvinte ce te vrăjesc cu meșteșugita lor înlănțuire, eu una asta am simțit parcurgând această cărticică. Mi-a fost drag să o citesc și se simte că și autorului i-a fost drag să o scrie.

Editura: Polirom