Scris la patru mâini de Care Santos și Francesc Miralles, romanul Cel mai frumos loc din lume e chiar aici, tradus deja în 20 de țări, emană gândire pozitivă și poezie.
Salvată în ultimul moment de la sinucidere de o întâmplare neașteptată, Iris pornește într-o aventură care îi va schimba modul de a vedea viața. După moartea părinților ei într-un accident de mașină, dezorientată și fără nici o perspectivă, ea va fi nevoită să ia lucrurile de la capăt. Iar revizitarea trecutului poate fi o experiență dureroasă și plină de pericole, dar și una aducătoare de fericire, mai ales când lui Iris îi apar în cale doi „iluminați“.
Iris e distrusă când părinții ei mor într-un accident. Într-o zi întunecată și rece, când se plimbă prin cartier pentru a evita să se întoarcă singură acasă, trăiește tentația de a se sinucide aruncându-se de pe un pod. Dar lucrurile nu se întâmplă astfel și pare că pentru Iris există un alt plan divin: din momentul în care îi iese în cale o cafenea cu nume straniu – Cel mai frumos loc din lume e chiar aici – și întâlnește un magician care-i dăruiește un ceas străvechi, oprit pentru totdeauna la ora 12, va trece printr-o serie de schimbări radicale. În viața ei intră fermecătorul Luca, care e sursa multor întâmplări miraculoase ulterioare. Pe măsură ce lunile trec, Iris va afla răspunsul la toate întrebările cu adevărat importante: va reuși oare să depășească moartea părinților ei? Se va mai îndrăgosti vreodată? Își va mai găsi locul într-o lume în care se crede complet singură?
„Un duo creativ de scriitori semnează acest delicat roman. Pe de o parte, Care Santos, cunoscută prozatoare cu o spectaculoasă ascensiune, pe de alta, Francesc Miralles, un nume de referință pentru literatura motivațională și autor a numeroase bestselleruri internaționale.“ – Que leer
„În Cel mai frumos loc din lume e chiar aici am vrut să exprimăm neliniștile, iluziile, nemulțumirile și bucuriile oamenilor de astăzi, totul învăluit în puțină magie cotidiană, pentru că, uneori, în lume se întâmplă lucruri fabuloase, dar noi, din cauza problemelor și grijilor zilnice, nu ne dăm seama de farmecul vieții, care ne e atât de la îndemână.“ – Francesc Miralles
Din 2008, când a apărut în spaniolă, romanul Cel mai frumos loc din lume e chiar aici (El mejor lugar del mundo es aquí mismo) și-a început o spectaculoasă traiectorie internațională.
Care Santos s-a născut în 1970, în orașul Mataró, Barcelona. A studiat mai întâi dreptul, apoi filologia la Universitatea Autonomă din Barcelona. Este autoarea a 11 romane, șase volume de proză scurtă, două volume de poezii, precum și a numeroase cărți premiate pentru copii și adolescenți. La Humanitas Fiction i-au apărut bestsellerurile Încăperi ferecate (Habitaciones cerradas, 2011) în 2013, Aerul pe care îl respiri (El aire que respires, 2013) în 2014 și Poftă de ciocolată (Desig de xocolata, 2014; Premio Ramon Llull) în 2016. Noul ei roman, Media vida, e încununat, în 2017, cu Premio Nadal. Opera lui Care Santos e publicată în peste 20 de țări.
Francesc Miralles s-a născut în 1968, la Barcelona. A studiat literatura germană la Universitatea din Barcelona. Este un scriitor prolific de succes, jurnalist și muzician. Printre romanele sale pentru adolescenți se numără Un haiku per a l’Alícia (2002, Premio Gran Angular) și Interrail (2007, Premio Columna Jove). Romanul său Amor en minúscula (2006; în curs de traducere la Humanitas Fiction) a apărut deja în peste 20 de țări. Este autorul mai multor volume de psihologie practică, de asemenea bestselleruri. Cărțile semnate împreună cu Alex Rovena sunt traduse în peste 12 limbi.
„Cel mai frumos loc din lume este aici” de Care Santos (roman)
Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2017
-fragment –
Iris se răsuci cu inima bătându-i nebuneşte din cauza sperieturii şi zări un puşti de vreo şase
ani. În mână ţinea încă rămăşiţele balonului pe care- l înţepase ca s-o sperie. Râse către ea şi o luă la goană pe stradă, în jos.
Îl urmări cu privirea, în timp ce o sudoare rece îi scălda ceafa şi mâinile. Ar fi vrut să alerge
după el. Dar nu ca să-l certe, cum credea copilul, ci ca să-l imbrăţişeze pentru că-i salvase viaţa.
Dar până să se mişte din loc, o grăsană îmbujorată apăru de după colţ şi il strigă:
— Angel!
Copilul se grăbi să-şi apuce mama de mană, aruncând spre Iris o privire în care se citea teama că ea avea să-l pârască pentru năzdrăvănie.
Dar Iris numai la asta nu se gândea. Plângea fără oprire, pentru că începea să-şi dea seama ce fusese pe punctul să facă.
După ce lacrimile i s-au oprit şi i s-a limpezit privirea, ochii i-au căzut pe o cafenea din colţ pe care n-o văzuse niciodată, deşi trecea des pe acolo.
„O fi nouă“, îşi zise, deşi aspectul localului nu venea în sprijinul acestei supoziţii. Putea trece drept un pub irlandez, toate erau atât de asemănătoare, numai că acesta avea un aer de autenticitate care-l făcea unic. Înăuntru, două lămpi cu lumină gălbuie atârnau peste nişte mese rustice, surprinzător de pline la acea oră dintr-o zi de duminică.
Dar ceea ce-i atrase mai cu seamă atenţia fu firma luminoasă care pâlpâia deasupra intrării, ca şi cum ar fi vrut să o cheme acolo. Iris se opri o clipă şi citi cu glas scăzut:
CEL MAI FRUMOS LOC DIN LUME E CHIAR AICI
(…)
Un nume cam prea lung şi prea ciudat pentru o cafenea. Şi poate chiar asta – era curioasă din fire – a făcut- o să intre. Când a trecut pragul, nici unul dintre clienţi nu a înălţat capul s- o privească, parcă nici nu o observaseră.
Doar bărbatul din spatele tejghelei, un om destul de bătrân, cu o coamă de păr alb, a salutat- o cu un zâmbet, semn universal de ospitalitate.
Din cele şase mese, cinci erau ocupate de perechi sau grupuri de prieteni, care vorbeau cu
glas atât de scăzut, că nu se auzea nimic.
Dat fiind că prin zonă treceau mai mereu aceleaşi persoane, Iris s-a mirat că nu recunoştea
pe nici unul dintre clienţii cafenelei, unde tocmai atunci se auzea un cântec mai vechi al celor de
la Beatles. Cântecul îi plăcuse mult pe când era adolescentă:
And in the end, the love you take is equal to the love you make…
„La sfârşit, dragostea pe care o primeşti e cât cea pe care o dai.“
A stat o clipă să asculte cântecul care îi provoca amintiri pe cât de plăcute, pe atât de îndepărtate. Era gata să plece, când omul cu păr alb i-a indicat cu un gest că se putea aşeza la masa liberă.
Iris n-a îndrăznit să nu-i dea ascultare.
De parcă faptul că ascultase muzica o oblige acum să şi comande ceva, s-a aşezat cuminte la masă şi a cerut o ciocolată caldă.
După ritmul energic al Beatles- ilor a urmat o baladă lentă a lui Leonard Cohen: I’m Your Man.
În timp ce-şi apropia ceaşca de buze, Iris s-a simţit dintr-odată bine. Parcă era, cumva, primită în rândurile lor de străinii aceia din cafenea care-şi vorbeau în şoaptă.
A închis pe jumătate ochii, în timp ce-şi traducea în minte melodia cantautorului din Quebec, care fusese bucătar într-un templu zen – asta citise într-o revistă – înainte de a reveni pe scenă.
Balada spunea cam aşa: Dacă vrei un doctor, te voi examina bucăţică cu bucăţică. Dacă vrei un şofer, te poţi urca chiar acum. Iar dacă vrei să mă iei la o plimbare, ştii bine că poţi, pentru că…
— …sunt omul tău.
Speriată, Iris a deschis ochii.
Crezuse că a auzit în gând glasul acela masculin şi grav, numai că la masă, în faţa ei, era aşezat un bărbat. O privea curios, în timp ce-şi sprijinea bărbia în palmă. Să fi fost cam de vârsta
ei, deşi părul uşor cărunt îi dădea un aer mai matur decât o făcea tenul lipsit de riduri.
Corect ar fi fost să-i spună să plece imediat, şi-a zis ea. Normele de bază ale educaţiei cer ca, deşi localul e plin, să ceri voie înainte să te aşezi la o masă. Numai că ea, uluită, a întrebat:
— Cum de-ai ghicit…?
— …că îţi traduceai cântecul? a întrebat-o acelaşi glas pe care-l auzise cu ochii închişi. E
ceva absolut normal în cafeneaua asta şi la masa asta.
— Ce vrei să spui? a întrebat ea după o pauză de câteva secunde.
Îndată i-a părut rău că-l tutuise, numai că bărbatul îi inspira incredere. Ca şi cum n-ar fi fost
complet străin.
— Ne aflăm într-un loc special, a făcut el un gest spre tejghea. Patronul nu e un om oarecare.
A tăcut, aşteptând ca el să continue. Necunoscutul a venit cu lămuriri, coborând şi mai
mult vocea:
— E un iluzionist. Unul dintre cei mai buni. Dar şi un om de lume. A avut mult succes, dar
de câţiva ani s-a retras.
— Un iluzionist?
— Exact, un magician. Un prestidigitator de modă veche. El ţi-a servit ciocolata.
Uluită, Iris a privit instinctiv spre tejghea. Omul cu păr alb a aprobat dând din cap. L-a
privit mai atent: ştergea pahare, mai multe şiruri. O ocupaţie banală, şi totuşi avea ceva special.
Mişcările lui nu erau cele ale unei persoane în vârstă, de parcă trupul său ar mai fi păstrat vigoarea anilor tinereţii. Avea un aer în acelaşi timp decadent şi distins, ca un june-prim dintr-o fotografie veche.
Tânărul cu păr cărunt şi-a continuat explicaţiile.
— Nu numai patronul e special, ci şi localul.
Fiecare masă are nişte însuşiri ciudate.
— Ce fel de însuşiri?
— Să zicem că e vorba despre un soi de magie.
Iris era convinsă că necunoscutul o lua peste picior, aşa cum fac adulţii cu copiii naivi. A observat inelul pe care- l purta pe policar. Cunoscuse o singură persoană care purta inel pe degetul
mare: tatăl ei. Faptul insolit i-a dat imediat o senzaţie de bine. Mai mult, dintr-odată îi era simpatic bărbatul care o lua peste picior vorbind cu un uşor accent străin.
— Nu zău? Şi în ce ar consta magia mesei la care stăm?
— Păi, cine se aşază pe locul pe care stau eu poate citi gândurile celui care stă pe locul tău.
De-asta am ştiut că traduceai cantecul lui Leonard.
— Aiureli, a răspuns ea cu o siguranţă care nu o caracteriza. Precis că mi-ai citit pe buze şi
ai vrut să te dai mare.
— Mai vrei o dovadă? a contraatacat el amuzat, lăsandu-se pe spătarul scaunului. Uite că
ţi-o dau: chiar acum te gândeşti că nu m-ai văzut niciodată prin cartier. Te întrebi ce caut aici şi de
unde vin, căci, deşi îţi vorbesc bine limba, ţi-ai dat seama că intonaţia nu e tocmai cea naturală.
Era logic ca Iris să-şi cunoască din vedere vecinii, iar tipul era conştient de accentul pe care- l avea. Deci era logică pură, nu magie. Totuşi, ca să nu-l dezamăgească, şi-a amintit de o maximă învăţată la Facultatea de Jurnalism: „Nu lăsa nicicând realitatea să-ţi strice un subiect bun“. A rămas câteva clipe pe gânduri. Totul putea fi doar un truc de seducător profesionist.
— Fireşte, ştiu şi treaba cu inelul, a rostit el chiar atunci.
— Ce inel? a căscat ea ochii, în timp ce pulsul i se accelera.
— Ştiu că te-a făcut să te gândeşti la cineva drag. Şi că te intrebi dacă, în afară de inel, mă
mai asemăn şi în alte privinţe cu el. Ştiu şi că, nu de mult, acel cineva a plecat pentru totdeauna
şi că absenţa lui te face foarte tristă.
Prefăcându-se indiferentă, Iris a sorbit din ceaşca de ciocolată, apoi a spus:
— Prin urmare, trebuie să am grijă la ce mă gândesc.
— N-aş spune asta. Prin ele însele, gândurile nu sunt nici bune, nici rele, ştiai?
— Ce vrei să spui?
— Oamenii de ştiinţă susţin că zilnic ne trec prin cap cam şaizeci de mii de gânduri. Pozitive sau negative, banale sau profunde. Nu trebuie judecate: sunt ca norii care trec. Suntem răspunzători de faptele noastre, nu de gândurile noastre. Aşa că, dacă te nelinişteşte vreo idee, pur şi simplu pune-i eticheta de „gând“ şi las-o să treacă.
„Vorbeşte bine tipul“, şi-a spus Iris, întrebandu- se, totuşi, dacă omul chiar era în stare să-i
citească gandurile.
— Şi revenind la ce gândeai mai devreme, ai ghicit: nu sunt din cartier. Şi nici din ţara asta.
Uneori am senzaţia că nici de pe planeta asta, că am picat aici accidental dintr-o lume îndepărtată. Şi m-am lovit atat de rău, că am uitat până şi de unde vin. Ca să aflu, va trebui să aştept să treacă pe aici nava mea şi să mă culeagă.
Iris se amuza ascultându-l. Dacă voia să-i facă curte, era pe drumul cel bun; pană una-alta, îi devenise simpatic.
— Măcar ştii cum te cheamă, nu?
— Mă cheamă Luca.
— E un nume italian, la fel ca accentul tău, a spus ea, fără să se prezinte la rândul ei. Există
italieni pe alte planete?
— Totul e posibil, a surâs el melancolic. Dar, sincer, nu prea imi pasă. Ştiu doar că noi doi ne aflăm acum în cafeneaua asta.
Iris a oftat, apoi a repetat cu glas tare numele localului:
— Cel mai frumos loc din lume e chiar aici.
