Alin Fumurescu – Compromisul. O istorie politică și filozofică
Traducere de Doru Căstăian
Humanitas, 2019
Turneu de lansări și sesiuni de autografe:
- marți, 12 martie, ora 18.00, la Librăria Humanitas din Cluj
- joi, 14 martie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, București
Cine a spus prima dată că politica este arta compromisului? Alin Fumurescu pornește de la această întrebare pentru a scrie prima istorie conceptuală a noțiunii. Îmbinând analiza istorică cu o cercetare amănunțită despre utilizarea termenului în textile canonice ale filozofiei politice, din Antichitate și Evul Mediu până în secolul al XVIII-lea, volumul investighează de ce ideea de a face un compromise este conotată pozitiv sau negative în două mari culturi: cea britanică, respective cea franceză. O mai bună înțelegere a noțiunii de compromis și a sensului ei în istorie ne ajută să vedem mai bine ce înseamnă cu adevărat reprezentarea politică și care ar trebui să fie relația dintre oameni și spațiul politicii. Amplu documentată și scrisă cu multă limpezime, cartea lui Alin Fumurescu este o resursă valoroasă atât pentru filozoful politic sau pentru istoricul ideilor, cât şi pentru nespecialistul dornic să se înarmeze intellectual pentru spațiul atât de divers şi tensionat al lumii de azi.
Cel mai provocator aspect al conceptului de compromiseste o anumită ambiguitate structurală. Pe de o parte, pare o abordare a politicii pe deplin potrivită într-o societate pluralistă, de unde şi definirea politicii drept „artă a compromisului“. Pe de altă parte, compromisul pare să rămână mereu suspect în termeni morali. Ocurenţele pozitive indică spre un compromis exterior, obiectiv („chestiunea a fost rezolvată printr-un compromis“, „au ajuns la un compromis“ etc.), în timp ce ocurenţele negative se raportează predominant la o sferă personală („s-a compromis pe sine“, „nu-mi voi compromite reputaţia“ etc.). E limpede că această ambiguitate nu este un simplu accident şi, astfel, compromisul devine un concept demn de luat în considerare: el nu umple doar spaţiul fragil dintre public şi privat, ci şi pe cel dintre reprezentarea politică şi autoreprezentare.
Alin Fumurescu a absolvit Facultatea de Filozofie a Universității Babeș-Bolyai şi are două masterate în științe politice, la l’Institu européen des hautes études internationales (Nisa) și la Univesity of Missouri. Şi-a susţinut teza de doctorat, „Compromise and Reprezentation: A Split History of Early Modernity“, la Indiana University (Bloominton). În prezent este assistant professor la University of Houston. Prima ediţie a acesteicărţi a apărut la Cambridge University Press, în 2013.
image description
*****
fragment
Să ne gândim puţin la perspectiva sumbră a lui Finkielkraut.
Atât dintr-o perspectivăpractică, cât şi dintr-una teoretică, întâlnirea dintre fanatici şi strigoi se desfăşoară, cu un grad tot mai mare de sofisticare, la mai multe niveluri. În practică, „fanaticii“, oamenii unei singure idei, se ciocnesc cu „strigoii“, oamenii care nu au nici un fel de convingere. Dogmei i se opune dogma relativismului. Ambele categorii se prezintă sub diferite măşti – politice, religioase, ideologice ş.a.m.d. –, iar distincţia dintre omul adevărului şi omul niciunui adevăr tinde să dispară. Linia de demarcaţie dintre fanatici şi strigoi nu trece, cum ne-am putea aştepta, prin mijlocul câmpului de luptă, ci prin inima fiecăruia. Nici o zonă a vieţii publice, nici un stat, nici un partid politic nu pare imun la ameninţarea fanaticilor şi a strigoilor. Luând în considerare contextul prezent, acesta s-ar putea să nu fie un accident nefericit, ci o situaţie inevitabilă, aşa cum pare să sugereze Chantal Delsol: „Epoca noastră rămâne paralizată într-o formidabilă situaţie de tipul sau/sau: odată ce subiectul descoperă un adevăr, i se dedică şi îi bătătoreşte toate căile, mai devreme sau mai târziu va descoperi că i-a devenit complice şi servitor, distrugând tot ce îi stă în cale. Pe de altă parte, dacă „se eliberează“ pe sine de certitudini (de semnificaţie, de adevăr), se va trezi prizonierul unei existenţe superficiale şi narcisiste – una care, paradoxal, îl lasă expus, vulnerabil în faţa oricărui nou dogmatism conjunctural.“
Deloc surprinzător, cele două tabere au atitudini opuse cu privire la compromis. După cum bine subliniază Avishai Margalit, dintr-o perspectivă uşor diferită, odată ce cineva va îmbrăţişa versiunea economică, vidată de valoare a politicii, orice devine subiect posibil al compromisului. Dacă, pe de altă parte, se îmbrăţișează o viziune religioasă, încărcată de valoarea politicii, nimic nu poate deveni vreodată obiect al compromisului. Aparent, Delsol are dreptate– ne aflăm într-o situaţie de tipul sau/sau, în care nici o alternativă nu oferă o perspectivă roz, pentru că nici refuzul obstinat al compromisului, nici contrapartea sa – ridicarea la rangul de virtute politică – nu vin fără pericole asociate. Pare că este imposibil să evităm „atât Scylla rigidităţii, cât şi Carybda nihilismului în privinţa fundamentelor“.
Sperăm ca, ajunşi la sfârşitul acestei călătorii intelectuale, să putem privi într-o lumină nouă disputele teoretice şi practice pe tema asta. Scopul acestui capitol nu este doar recapitularea principalelor descoperiri ale incursiunii noastre genealogice, dar şi a arăta felul în care ele se leagă, oricât de eclectic, de anumiţi autori importanţi şi cu anumite teme recurente ale gândirii politice, sugerând totodată căi fertile pentru cercetări viitoare.
