Clemență și nu răzbunare – pariul (câștigat) al lui Gábor Tompa cu Opera Națională București

În decembrie 2018, Gábor Tompa monta pentru Opera Maghiară Cluj dipticul L’Heure espagnole – L’Enfant et les Sortilèges de Maurice Ravel. Am scris la vremea respectivă despre spectacol (găsiți cronica integrală aici), o menționez doar pe Kele Brigitta, care a interpretat-o pe Concepcion în L’Heure espagnole, respectiv pe Maman în și L’Enfant et les Sortilèges (la pupitrul orchestrei s-a aflat Selmeczi György). Mi-am adus aminte de acest diptic operistic într-un anumit moment al premierei La Clemenza di Tito – dacă în L’Enfant et les Sortilèges au existat niște mănuși care luau foc în timp ce solista își spunea aria și se stingeau la un moment dat doar prin atingerea palmelor (un truc al tehnicienilor, evident), în spectacolul Operei Naționale din București focul este adus în scenă sub forma unor torțe purtate de artiști și plimbate peste tot într-un moment coregrafic de sine-stătător, dar fără ca focul să existe propriu-zis pe scenă; fumul a venit dinspre culise și a „înecat” spațiul, ridicând treptat al patrulea perete, cel dintre spectatori și scenă.

Ábel Tompa – credit foto Opera Națională București

În martie 2023 vedeam, tot la Opera Maghiară din Cluj, Pelléas et Mélisande de Claude Debussy, o adaptare regizorală semi-scenică semnată de Szabó Emese și cu Tompa Ábel la pupitrul orchestrei. Am scris și despre acest spectacol la timpul cuvenit (găsiți cronica aici), deci nu sunt la prima întâlnire cu tânărul dirijor. Știam că acribia în citirea și descifrarea unei partituri îl definește, după cum știam că e capabil să facă o orchestră să sune nu doar „cinstit”, ci chiar foarte bine. Nu e momentul să fac o analiză comparativă între cele două orchestre, dar pot spune că ceea ce s-a auzit ieri seară în sala Operei Naționale din București este meritul lui Tompa Ábel, Mozart a fost la el acasă.

Marius Boloș – credit foto Opera Națională București

După câteva amânări ale premierei, iată că a venit momentul 29 iunie 2024, când sala Operei Naționale din București s-a umplut de melomani curioși să audă o premieră absolută. Da, La Clemenza di Tito nu s-a cântat niciodată pe nicio scenă din România până acum și e meritul lui Gábor Tompa că această operă, atât de frumoasă, își face loc în repertoriul primei scene operistice a României. În prima formulă de spectacol trebuia să fie alt dirijor la pupitrul orchestrei, iar distribuțiile au suferit și ele modificări. Vorbim despre un spectacol cu două distribuții; după ce voi vedea și cea de-a doua distribuție voi putea face și o comparație între cele două formule spectaculare. Tot ce pot spune acum e că în ambele există voci foarte bune, talente actoricești care au cucerit publicul meloman de-a lungul timpului. Cu o scenografie care s-ar putea să surprindă/șocheze (semnată de Adrian Damian) pe câțiva, iar pe alți câțiva s-ar putea chiar să-i scoată din zona de confort, La Clemenza di Tito are meritul de a nu lăsa pe nimeni indiferent.

Marta Sandu Ofrim – credit foto Opera Națională București

Un spațiu circular, gândit pe similaritatea dintre Capitolul Romei și Capitol Hill din Washington. Două centre ale puterii mondiale, din două epoci total diferite, cu sisteme de valori aproape opuse, deși, în realitate, putem găsi suficient de multe elemente comune la nivel de sisteme de valori și practici politice. Un alb covârșitor, aproape orbitor, semn că delimitarea spațiului are rolul ei în economia spectacolului. Gândit pe trei registre suprapuse – al treilea devine evident la finalul actului I și mai ales în actul II, când fumul gros creează un strat gros de nori, semnul amenințător al disoluției unei lumi (sau nu) – spațiul de joc capătă o acustică specială, care ajută artiștii; vocile lor se aud (bine), indiferent dacă se află la etaj sau întinși pe podea. O altă coordonată a spațiului de joc (da, folosesc terminologia lui Adrian Damian) este dată de circularitatea pereților. Sunt două rotative ale scenei, fiecare poartă câte un perete (și el circular). Sunt zidurile Capitolului, respectiv ale Casei Albe din Washington, dar în același timp zidurile sunt straturile memoriei, unul mai infidel decât celălalt. E un joc vizual propus de Tompa și Damian pentru a pune spectatorul în situația de a căuta răspunsul la întrebarea cât de mult ne-am schimbat de-a lungul epocilor, dacă purtăm aceleași războaie, născute din aceeași nevoie a omului pentru supremație. Scenele se succed și acțiunea capătă dinamică, în funcție de cum circulă acești pereți rotunzi prin fața spectatorilor. Soliștii apar din toate direcțiile, închid și deschid uși, ies la ferestre etc, în căutarea celei mai bune soluții sau, de ce nu, a adevărului. Un spațiu mobil, pe cât de contemporan, pe atât de potrivit cu universul muzicii lui Mozart. Cele două universuri – vizual și muzical – s-au pus în evidență reciproc, n-au intrat în concurență, spectatorul n-a fost nevoit să se concentreze pe un anumit element – vocea solistei/solistului și muzica din fosă rezonau cu spațiul, dând nota aceea de firesc, atât de necesară unei montări contemporane de spectacol de operă.

Bogdan Mihai în La Clemenza di Tito – – credit foto Opera Națională București

S-a lucrat mult pe actorie, pe interpretare de rol; chiar dacă în unele scene s-au mai văzut urme de manierism și un control al corpului care nu trebuia să se observe, tind să cred că în timp vor câștiga în naturalețe și firesc și scenele la care mă refer. Gábor Tompa a știut să lucreze cu fiecare solist în parte, astfel încât să creeze o identitate de rol pentru fiecare în parte, una la care au contribuit și costumele Luizei Enescu. Pe cât de bine croite, pe atât de in style, dacă-mi este permisă exprimarea. Cele patru rânduri de costume diferite ale membrilor corului vin să completeze scenele de ansamblu și să lea un suprarol în economia spectacolului (mi-aduc aminte cât de frumos a rezolvat Tompa o scenă de ansamblu în a doua parte a dipticului de la Opera Maghiară din Cluj, când scena n-a părut nicidecum sufocată de elemente de decor și artiști, deși aceștia nu erau deloc puțini). Momentul din debutul actului II, când corul este la etaj și cântă aria care are multe elemente din Recviemul lui Mozart este memorabil și relansează spectacolul în ansamblul său, dar pe o cu totul altă coordonată decât până atunci.

Marius Boloș și Liliana Istratii – – credit foto Opera Națională București

Dacă în primul act vorbim despre un conflict clasic de putere și de o intrigă lipsită de originalitate (libretul operei nu inovează prin nimic din acest punct de vedere), în actul II spectatorul este provocat să abandoneze lupta pentru putere și supremație în favoarea meditației cu privire la izbăvire și mântuire. Clemența lui Titus – un împărat așa cum n-a existat niciodată în realitate, să nu uităm acest aspect ( n-a existat împăratul cu profilul propus de Mozart, pentru că Titus Vespasianus a condus Roma între 79 – 81 d.Hr.) – mută discuția din planul dominației totale în planul calităților specifice unui lider politic. Cine (ne) conduce și în baza cărui set de valori? Merită să fie iertat Sextus sau nu? Cine e mai vinovat de incendierea Romei și cum se poate stabili gradul de vinovăție, astfel încât pedeapsa să fie pe măsura gravității faptei? Niciuna din aceste întrebări nu mai este relevantă în actul II, când accentul cade pe lupta interioară a împăratului, o luptă destul de bine pusă în evidență de interpretarea lui Bogdan Mihai (care, din punctul meu de vedere, mai are de lucrat la partea de autenticitate, de firesc), aflat într-o formă vocală excelentă, s-a văzut asta în câteva momente ale spectacolului. Și în actul I, dar și în actul II, sunt câteva scene în care suntem în Biroul Oval al Casei Albe sau la o conferință de presă a președintelui american. Scene lucrate îndelung pe partea de actorie, nu doar pentru că este și corul pe scenă, dar și pentru că soliștii fac tranziția temporală acolo, pe scenă, sub ochii celor din sală. Totul fără să se piardă nimic din muzica lui Mozart, care se aude, e prezentă, construiește activ intriga. Lui Gábor Tompa nu-i sunt deloc străine aceste tranziții, le folosește adesea în spectacolele sale, dar e remarcabil cum au reușit soliștii să se adapteze la această logică spectaculară. Vitellia (Marta Sandu Ofrim) este când plină de ură, când bântuită de remușcări și reușește să fie bine în rol, chiar și când schimbă costumele sub ochii sălii, meritate aplauzele de la finalul reprezentației. Servilia (Daniela Cârstea), Annius (Mihaela Ișpan) și Publius (Marius Boloș) completează distribuția și fac și ei niște roluri foarte bune, au îmbinat perfect pofta de a cânta cu nevoia de a impresiona. Am lăsat-o la urmă pe Sextus, pentru că Liliana Istratii mi-a smuls mai mulți de Bravo! la final. O mezzosoprană care are toate șansele ca în curând în agenda ei profesională să fie spectacole jucate pe toate marile scene lirice ale lumii. De o sensibilitate aparte și de un profesionalism rarisim la generația ei, nu doar că a înțeles perfect viziunea regizorală, dar i-a dat și o notă de autenticitate care a impresionat și pe cel mai sceptic meloman din sală.

Liliana Istratii – credit foto Opera Națională București

La Clemenza di Tito nu e doar o premieră absolută, ci un spectacol care are toate șansele să se joace mult timp cu casa închisă. Tandemul Gábor Tompa – Ábel Tompa a funcționat perfect și las cronicarilor muzicali plăcerea de a judeca expresivitatea vocilor și cât de bine au luat acutele. Pentru mine La Clemenza di Tito e spectacolul care mi-a adus aminte că Mozart e compozitorul meu preferat. O bucurie reconfirmarea mai vechii mele convingeri că spectacolul de operă poate să ajungă și la mai tinerii melomani, cu condiția să fie bine gândit și construit, astfel încât vocile să nu-și piardă din valoare.

LA CLEMENZA DI TITO – OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI