CEL CARE AȘTEAPTĂ de Arthur Suciu

Motto: „Vreau să scriu ce vreau eu, vreau să spun adevărurile mele, cu riscul de a nu fi citit de nimeni, de a nu fi luat în seamă de nimeni. Vreau să scriu ceea ce nu se poate spune, ceea ce nu se poate scrie, ceea ce nu se poate gândi. Vreau să scriu ceea ce este periculos să scrii. Vreau să fiu un scriitor neplăcut și delirant. VISUL MEU ESTE CA CITITORILOR MEI SĂ LE FIE RUȘINE CĂ MĂ CITESC”

Despre noua carte a lui Arthur Suciu mi-a fost imposibil să scriu fără să citesc și celelalte șase cărți pe care le-a publicat înainte. De fapt, mi-a fost imposibil să înțeleg ce vrea să spună autorul în general cu acest volum de fragmente și aici nu mă refer la mesajul punctual al fiecărui aforism, cugetare, confesiune ori eseu. Mă refer la intenția acestei cărți per ansamblu, adică, așa cum a întrebat A.S. însuși, m-am întrebat de ce spune ceea ce spune autorul? Numai situând-o în contextul celorlalte am putut să ajung la un anumit nivel de înțelegere. Nu este obligatoriu să facă toată lumea acest lucru, cartea este una interesantă și în mod independent, oferă toate subiectele omenești de meditație. Doar că mie îmi trebuie mai multe explicații ale explicațiilor, e un fel de cruce a mea, să nu fiu în stare să epuizez un subiect până nu-l fac praf și pulbere.

Contextul

Anul acesta s-a reeditat volumul „Drumul către viața privată”, publicat inițial în 2009, când autorul avea numai treizeci și cinci de ani. A.S. a găsit necesar să adauge în 2021 un capitol ce conține un soi de revizuire a poziției sale de atunci și o autobiografie succintă, care m-a ajutat să înțeleg în mare parte și labirintul gândirii sale în funcție de activitățile profesionale din perioadele în care publica o carte sau alta. Volumul este o compilație de eseuri despre evoluția vieții politice în România. Autorul, fiind născut în 1974, a prins 16 ani de regim, apoi a ajuns comunicator (copywriter, scria discursuri și făcea alte servicii de PR pentru liberali și nu numai) și a urmărit totul din interior.

Pe atunci, dorința, aspirația personală a domnului Suciu și convingerea sa fermă erau că liberalismul reprezintă singura cale de modernizare a societății românești. Liberalismul în sens de libertate deplină de alegere a persoanei în ceea ce privește viața privată, ieșind dintr-o comunitate care are numeroase restricții morale de natură intimă, cutume etc., impuse de grup. În al doilea volum de fragmente existențiale, „Fericirea în vid”, publicat în 2012, afirmă cu subiect și predicat: „Există o singură idee politică pentru care mă simt în stare, mă cred îndreptățit să lupt: apărarea, cu orice preț, a vieții private, salvgardarea bucătăriei și a dormitorului”. Acest text suplimentar, în care reevaluează atitudinea de atunci, a fost adăugat acum, la 11 ani de la publicarea volumului „Drumul către viața privată”. În principiu, domnia sa a urmărit îndeaproape toate mișcările politice din perioada 2004-2009 și constata că, deși la putere se aflau liberalii (Băsescu și guvernele sale de dreapta), societatea românească nu mergea în direcția liberalismului, ba dimpotrivă.

Astăzi, la vârsta și experiențele mele de viață, aspirația și convingerile politice ale PR-istului de atunci mi se par ușor naive. De asemenea, cred că avea cunoștințe insuficiente despre psihicul populației din România, despre reminiscențele epocii comuniste (nici azi dispărute), despre viața rurală, agricultură și alte asemenea.

Autorul s-a răzgândit în sensul următor: nu mai consideră că separarea vieții private de cea a comunității ne poate aduce fericirea. Dovadă ne stă această schizofrenie socială, dedublare a personalității: în comunitate omul se comportă cum e primit, convențional, afișând o stare apreciată de societate iar acasă trăiește după principiul „liberalizării moravurilor”. Această dualitate îl chinuie fiindcă își pierde identitatea în oscilarea continuă. Voi reveni asupra acestui aspect.

Apocaliptic, vehement și radical

Cu un an înainte de „Drumul către viața privată”, A.S. a publicat primul său volum de fragmente literare existențiale – „Contribuții la apocalipsă”. Până în acel moment, lucrase deja și în presă, și în domeniul comunicării. Această compilație, spre deosebire de celelalte două din aceeași specie, este un fel de răbufnire. Este expresia indignării individului care a descoperit realitatea deloc ideală a vieții și are un șoc. Fragmentele din „Contribuții…” sunt vehemente, radicale, aparent fără posibilitate de răzgândire și care mă fac să cred că autorul era deja deznădăjduit, întrucât spune: „Socrate a mințit: nu există vindecare, ci numai obișnuința de a trăi incurabil.” Pe parcursul întregului volum apar foarte des următoarele cuvinte: coșmar, iad, apocalipsă, absurd, non-sens, moarte, sinucidere, disperare, neclintit, revoluție, iluzie, ipocrizie, fatalitate, trădare, depresie, ratat, lașitate, anxietate, catastrofă, criză, aberație… Dar cel mai des te lovești, în texte, de cuvântul prostie și derivatele sale. O superficială evaluare a durității acestor termeni ne spune foarte multe despre starea sufletească a autorului pe care o putem asocia cu perioada de revoltă în procesul de acomodare cu efectul unei traume majore.

Un lucru unic, sper că nu mă înșel, în toate cărțile sale, prezent numai în prima, este subiectul gingaș al poziției României în cel de-al doilea război mondial: „Acel soldat, decorat deopotrivă de ruși și de nemți, nu arată prin asta absurdul condiției de a fi român, ca și de a fi soldat, în general?”

Tot în prima carte publicată apare cuvântul „vid”, idee pe care o va dezvolta mai târziu amănunțit. Tânărul Suciu este preocupat de religie, de Dumnezeu, de ordinea socială, de morală în general, de adevăr, de corectitudine, de dragoste și sex, și, mai presus de orice, de libertate, motiv esențial al sfâșierilor sale sufletești. Mai târziu va scrie că libertatea sa îi apare într-un vis recurent ca o garsonieră foarte strâmtă, cu pereții strâmbi, și aceea amenințată să cadă peste el. Pe atunci, la treizeci și patru de ani, gândea mult „ca să nu înnebunească”. În volumul din 2021 spune că, dacă în tinerețe gândea ca să nu înnebunească, acum nu o mai face din același motiv. Subiectul femeii… Să zicem că, deși le iubea, încă nu ajunsese să le adore și să declare, ca la patruzeci și șapte de ani, că iubirea lui nu poate fi nici pentru filosofie, nici pentru altceva, ci numai pentru o femeie.

Ce nu are „Contribuții la apocalipsă”? Umor și indulgență. E plin de idealuri, dezamăgire, cugetare, talent, idei, depresie și confesiuni dramatice dar nu te face să schițezi niciun zâmbet decât din perspectiva femeii mature care sunt eu astăzi și vede zbaterea, încă pură sufletește, a unui tânăr principial. Zâmbeam și mă gândeam: o să te înmoi tu, băiete, mai târziu! Va veni și acceptarea. Din acest punct de vedere, consider acest volum absolut fermecător și pur.

Intuitiv, frământat de descoperirile cumplite despre capcana numită viață, autorul simte că vindecarea sa ar putea să vină dinspre literatură, pentru care are o slăbiciune aparte dar și talent. Mai târziu va adera la ideea că adevărata viață este literatura iar pe moment, spune că viața sa ar suporta o analiză literară, nu și una filosofică. În volumul „Cel care așteaptă”, A.S. va publica analize literare, ca pretext de cugetare, a mai multor cărți din perspective proprii, diferite de cele ale criticilor consacrați. Despre aceștia nu are o părere strălucită și nu se abține s-o repete destul de des, în toate cărțile sale. În „Contribuții la apocalipsă” o face cu sabia: „Am oroare de interpretările mirobolante ale criticilor literari! Nimic nu mă enervează mai tare decât să văd cum o operă de artă este luată din toate pozițiile și abuzată, uneori mai înainte de a fi citită, privită, auzită pe îndelete. Acest viol hermeneutic face imposibilă receptarea directă…”

Ca o premoniție în legătură cu critica literară, după ce a scris romanul „În gaură”, au fost scrise despre acesta cronici cu adevărat mirobolante, ca să nu spun cretine, ale unor oameni lipsiți de viziune, care au separat opera complet de autor și l-au calificat a fi drept un roman postmodernist, ușurel, în care nu se întâmplă nimic, scris într-un limbaj colocvial. Nici măcar nu mă iau de conținutul opiniilor acestor critici, cronicari de carte sau ce vor mai fi fiind ei, ci voi spune doar că au fost atât de superficiali, încât nu au identificat mai multe registre verbale, poate și din cauză că unele le erau efectiv inaccesibile. Sau nu au citit romanul în întregime.

Romanul

Întreaga poveste e imaginea personajului care se găsește într-un sistem de forțe morale din care vrea să scape dar, simultan, și să se integreze. Conținutul apare ca o metaforă extinsă a definiției, condiției artistului și a sursei actului artistic.

O acțiune propriu zisă în roman nu există ci este descrierea unei zbateri și oscilări deznădăjduite între imposibilitatea firii protagonistului de a se supune normelor, cutumelor, și nevoia inexplicabilă (naturală, de altfel) de integrare, pe care o simte. Dovadă ne stă mărturia sa – într-un moment de disperare, postează o poezie pe fb dintr-un impuls irezistibil de a se exprima dar selectează modul „doar eu”, adică invizibil pentru public. Tocmai în acest moment avem clipa de grație a individului care nu se poate adapta, simte nevoia de a exprima acest lucru și, totuși, nu-și poate asuma ceea ce are de spus fiindcă se teme de marginalizarea socială. Atunci el alege o cale de mijloc și strigă „într-un butoi”. Adică în rețea, dar numai pentru sine. Se pare, însă, că nu e suficient. Cu cât este mai mare diferența dintre „habitus”, adică bagaj genetic, formarea individuală din fragedă pruncie, conștiința care i-a fost insuflată individului în legătură cu ce e bine, ce e rău și incapacitatea de adaptare, cu atât mai intensă e suferința și aplecarea către exprimarea artistică. Acest fenomen trezește în indivizi reacții diferite, totuși; nu e capabilă toată lumea de creație artistică.

Prins în această situație imposibilă și insuportabilă, eroul este urmărit de ideea scrierii unui roman pentru că acesta i-ar permite o exprimare sinceră, totală, dar impersonală. Un roman ar putea să-l ferească de nevoia de justificare, autodenigrare dar și de marginalizarea socială căci dorește aprig să nu fie exclus – mereu caută companie. De asemenea, îi permite o reconstrucție oarecum romantică, deziderată, a propriei identități.

O remarcă personală, a mea, în ceea ce privește originea și calitatea actului artistic. Găsesc că nu poate fi calificată drept operă de artă decât expresia estetică, indiferent de mijloace – cuvânt, muzică, pictură, dans – care își are originea într-un conflict interior sfâșietor, între constrângere socială și necesitatea organică de integrare. În lipsa unor astfel de constrângeri și a conflictului interior generat de acestea, în prezența condiției de libertate fizică absolută, așa cum o au animalele sălbatice, nu ar mai exista artă. Pur și simplu, arta nu ar avea niciun sens.

„Discursul autonom” și „Pierdut între medii”

„Discursul…” e publicată în 2013, la treizeci și nouă de ani, și este, de fapt, teza de doctorat a lui A.S., a cărei temă l-a preocupat dintotdeauna – autonomia exprimării. Forma ideală, absolută, cea mai potrivită, în opinia domniei sale, este romanul.

Eram tentată să spun că datorită (sau din cauza) mediului profesional – jurnalism și comunicare – autorul volumului „Cel care așteaptă” a ajuns să înțeleagă în profunzime mecanismele funcționării societății și să fie preocupat de partea de constrângere și manipulare, care nu i-a permis să fie el însuși dar aș fi greșit. În scurta autobiografie din varianta republicată a volumului „Drumul către viața privată”, domnia sa spune că a început să fie interesat de aceste aspecte ale vieții comunității încă din studenție, când, deși era mai mult decât pregătit pentru un examen, a luat un șase pe motiv că nu s-a prezentat la cursuri. Încet-încet, a pornit pe firul acestui labirint, ca să înțeleagă. Evident, preocuparea l-a dus în zona acestor profesii unde a descoperit marea manipulare a ordinii sociale la care a participat indirect, în calitate de copywriter și care, la acea vârstă încă destul de crudă, l-a umplut de revoltă și indignare, consolidându-i înclinarea spre apocaliptic.

Conștientizarea numeroaselor medii între care se găsește pierdut individul l-a determinat să caute și să stabilească care este eul său real, după ce ar da la o parte influența mediatică înconjurătoare și educația convențională. În teza de doctorat, apoi în „Pierdut între medii”, publicată în 2020, la maturitate, care este o dezvoltare pe marginea ideilor din „Discursul autonom”, A.S. analizează detaliat mediile de comunicare, originea lor și felul în care acestea ne acoperă personalitatea, ne-o modifică și ne-o influențează până la extirpare. Într-unul din volumele cu fragmente, spune că nici cunoașterea amănunțită a tehnicilor de manipulare nu te ajută să discerni și că pentru asta ai nevoie de un „ochi de mort”.

În aceste două cărți se găsesc descrierile tehnice ale structurilor și modelelor de influențare ale mediilor de comunicare: biserică, lege, ziare, televiziune, radio, ziar, online, oraș, mall, îmbrăcăminte, carte și artă în general etc. iar peste toate, pe tronul absolut al celor care ne influențează și ne modelează viața – publicitatea, cea care legitimează discursul sistemului capitalist.

Am suspiciunea că autorul a procedat la această căutare complexă, științifică doar pentru a se lămuri pe sine cum stau lucrurile și pentru a putea înlătura tot ce nu-i este propriu ființei sale în mod natural. Înclin să cred că a făcut-o pentru a afla, în final, ceea ce îl interesează cel mai mult pe lume: cine este el, să-și stabilească adevărata identitate, descotorosită de educație ca ideologie, științe, cărți și convenții sociale și care-i sensul existenței sale. De fapt, repetă în diferite forme în fragmentele sale că a scrie, pentru el, înseamnă a se căuta pe sine. Numai descoperindu-și identitatea, consideră domnia sa, ar putea, în sfârșit, să se exprime în mod autonom, distanțat, detașat și ironic în raport cu mediile heteronome care ne sufocă pe toți.

Un subiect extrem de important, esențial aș putea spune, în aceste două volume, este meditația asupra atitudinii în fața morții oferită de fiecare mediu de comunicare, lucru care implică, în mod natural, situarea omului în timp. În condițiile în care civilizația a renunțat la proiectarea în viitor (rai, viața de după moarte), acesta e considerat inexistent iar de la antropologizarea lui Dumnezeu în persoana lui Iisus, întoarcerea la timpul circular și la trecut este imposibilă. Arthur Suciu a identificat oferta capitalismului de a trăi în prezentul etern iar, mai apoi, a post modernității – în vid. Adică acolo unde timpul nu există, unde ființa umană uită chiar și de propriul timp prezent iar eul, identitatea sa este complet anulată: în mall și în online. Acolo, autorul exemplifică plastic, într-o manieră literară chiar, felul în care individul este rupt de trecut, nimic nu-i amintește de propriul prezent, proiecția în viitor este inexistentă iar el însuși este plasat într-o lume fantastică, imaginară, construită ca într-un joc video, în care fiecare este ceea ce i se sugerează că este. Descoperirea unei noi dimensiuni temporale este o preocupare specială a romancierului Arthur Suciu și face referire mai pe larg la acest lucru în „Discursul autonom” (2013). Subiectul merită o discuție aprofundată aparte.

Concluzia finală, argumentată în această teză și dezvoltările pe marginea ei, este că romanul reprezintă calea cea mai eficientă spre expresia liberă a propriului eu, fără riscul autodenigrării, justificării, minciunii, ipocriziei și al marginalizării sociale ca efect.

„Fericirea în vid”

Volumul de fragmente literare existențiale, publicat în 2012, la treizeci și opt de ani, ar putea fi redenumit „Eva”, cu numele fiicei autorului. Pe lângă abordarea tuturor acelor subiecte politice și religioase (mai puțin vehement decât în „Contribuții…”), de morală și manipulare, am observat o migrare pronunțată spre cele personale: dragostea, femeia, copilul și responsabilitatea față de el. Intensificarea căutărilor în zona literaturii ca modalitate absolută de expresie autonomă îmi sugerează, însă, că nevoia de a spune tot ce gândește, fără nicio îngrădire, s-a acutizat. Atitudinea autorului a rămas apocaliptică și s-a radicalizat în cazul unor opinii dar a deschis niște portițe în fața altora. Apare umorul. De fapt, umorul este prezent și în teza de doctorat dar este atât de fin, de natură conceptuală, care privește ansamblul, încât e greu de sesizat pentru oricine.

Tot ce am reținut din acest volum, „Fericirea în vid”, ce m-a marcat și n-am fost în stare să mai dau importanță altor subiecte, este următorul lucru de la pagina 122: „20 septembrie 2011. Mihaela a născut-o pe Eva și acest moment a intrat în carte”. Din punctul meu de vedere, acest fragment a acoperit tot și a determinat o oarecare modificare de atitudine. În alt loc anticipează: „Fac un copil. Mă reinventez” (104)

„Cel care așteaptă”

Inspirat din „Ornamentul maselor” a lui Siegfried Kracauer, unde acesta abordează problema credinței în societățile moderne masificate, A.S. împrumută titlul pentru acest volum – cel care așteaptă. Kracauer identifică trei situații în ceea ce privește atitudinea față de un sens superior al vieții sau lipsa acestuia. Astfel, avem următoarele trei categorii:

Scepticul principal – e conștient de situație, considerând că nu există salvare;
Omul scurt-circuitului – „fug val-vârtej din fața pustiului și a exteriorității”, se refugiază în distracții, consum, inclusiv în religie dar văzută ca un fel de evadare, de drog.
Singura altă atitudine posibilă rămâne cea a așteptării. Cel care o alege nu-și închide calea către credință ci își lasă o deschidere ezitantă, către ce, nu e lămurit deocamdată. Dar așteaptă. De aici și intenția de încadrare a autorului într-o deschidere către alte posibilități. Chiar din titlu, prin formularea ideii de așteptare, remarcăm lepădarea de inflexibilitatea tinereții.

„Cel care așteaptă” vine în continuarea volumelor de fragmente existențiale anterioare dar în care vehemența a dispărut. Nu și atitudinea apocaliptică. Acum fatalitatea este așezată, în curs de analizare, nu acceptată; parcă am în față un fel de căutare prin măruntaiele unei entități, după ce a fost depășit momentul șocului, greața, scârba, dezgustul. În conținut, pe lângă aforisme, cugetări și confesiuni, este inclus un număr destul de mare de analize literare din perspective inedite a unor romane cunoscute. Întregul demers de cercetare critică și existențială al acestor scrieri este, în opinia mea, o modalitate de autoconvingere că aceasta e singura cale pe care o poate urma omul Arthur Suciu de acum înainte.

Lipsa vehemenței, meditația experimentatului și umorul fin domină partea de fragmente, aprofundând și definitivând forma ideilor propuse anterior: Dumnezeu, politică, dragoste, identitate, convenția socială în calitate de constrângere, nevoia absolută de libertate, atitudinea în fața morții, căutarea unui sens etc.

Partea de analiză a romanelor este una perfect lucidă, care este complet diferită și opusă „violului hermeneutic” despre care a vorbit în „Contribuții la apocalipsă”.

În final, voi spune că, așa cum văd eu lucrurile, filosoful Arthur Suciu, trăind până la patruzeci și șapte de ani, cercetând și scriind aceste cărți, și-a identificat până la această oră originea frământărilor existențiale, cunoaște mecanismele de funcționare și manipulare socială, are „ochiul de mort” necesar discernerii între natural și normativul mediilor, și-a stabilit clar numărul și conținutul angoaselor. Acum este suficient de bătrân, de experimentat, de bărbat, de soț, de tată, de sfâșiat de incapacitatea de a se maturiza, așa cum este înțeleasă maturizarea în interiorul convenției sociale, suficient de angoasat și, în special, la fel de apocaliptic ca în prima tinerețe, încât singura posibilitate de viitor este să-și valorifice depresia devenind un mare romancier și să dea startul literaturii românești contemporane.

A venit momentul să scrie așa cum a afirmat în „Fericirea în vid”: „Vreau să scriu ce vreau eu, vreau să spun adevărurile mele, cu riscul de a nu fi citit de nimeni, de a nu fi luat în seamă de nimeni. Vreau să scriu ceea ce nu se poate spune, ceea ce nu se poate scrie, ceea ce nu se poate gândi. Vreau să scriu ceea ce este periculos să scrii. Vreau să fiu un scriitor neplăcut și delirant. VISUL MEU ESTE CA CITITORILOR MEI SĂ LE FIE RUȘINE CĂ MĂ CITESC”

Cel care așteaptă de Arthur Suciu