„În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă.” O analiză

Marius Turda este profesor de istoria biomedicinei la Universitatea Oxford Brookes și membru al Societății Regale Britanice a Istoricilor. Domeniile de interes și de cercetare ale istoricului sunt istoria eugenismului, rasismului și ideologiile naționaliste din Europa Centrală și de Sud-Est. De-a lungul timpului, a fost editor de volume colective, fiind și autor unic al mai multor cărți traduse și în limba română. În anul 2024, la Editura Polirom, i-au fost traduse textele din limba engleză de Marius-Adrian Hazaparu, studiile care formează volumul de față, În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă.

Cartea este constituită din studii publicate între anii 2003 și 2023 în reviste de specialitate din străinătate, acestea reprezentând atât texte de sine stătătoare, rezultate ale unei cercetări de două decenii, cât și o hartă intelectuală pentru viitoare analize istorice, aprofundarea unor teme de cercetare. Volumul este structurat în șase capitole, însoțite de o introducere și concluzii, atât parțiale, la finalul fiecărui capitol, cât și concluziile trasate la finalul cercetării, suficient de cuprinzătoare pentru a arunca o ultimă privire asupra subiectului analizat.

Sursele folosite pentru documentare variază de la fonduri arhivistice, din cadrul mai multor instituții din România, dar și din Germania, Ungaria, Marea Britanie, America, până la materiale publicate sub forma studiilor de specialitate, ziarelor apărute pe durata secolului al XX-lea și relevante pentru subiectul cercetării, cărți de autor, printre care cele ale Mariei Bucur, Sorin Antohi, Constantin Iordachi, dar și alte nume mari care au abordat tema de cercetare a lui Marius Turda în mod direct sau colateral, în alte analize istorice, sociologice, antropologice.

Cercetarea istoricului are la bază, în primul rând, metoda abordării cronologice a faptelor studiate, urmată de metoda tematică. Cartea de față este o lucrare de istoria ideilor și a mentalităților, motiv pentru care așezarea cronologică clară contribuie și mai multe la clarificarea palierelor de analiză. De asemenea, metoda comparativă este predilectă pentru a putea observa felul în care alte spații culturale, sociale au influențat direcția în care a mers România în modernitatea sa, din perspectiva alterității, eugeniei, definirii etnicității și se mai poate observa un demers limpede de la conturarea unui cadru teoretic la unul practic, de la prezentarea ideologiilor epocii la felul în care ideile au circulat și au fost puse în practică. Intervalul cronologic ales de autor are trăsătura unui demers la longue durée, începând de la finalul secolului al XIX-lea până în secolul al XX-lea, surprinzând schimbările aduse de regimul comunist din România în domeniul rasial, în definirea naționalismului, în abordarea unei problematici delicate, precum eugenia.

În introducerea cărții sunt clar conturate premisele cercetării, unele dintre întrebările la care răspunde, dar și definirea conceptelor-cheie care se regăsesc la baza analizei. Astfel, principalul obiectiv al autorului este acela de a descoperi legăturile intelectuale dintre naționalism, antisemitism, rasism, antițigănism, biopolitică și eugenie și să arăt contribuția lor la momente-cheie din istoria modernă a României precum Holocaustul. Se reliefează și întrebarea fundamentală a cărții, cum a fost posibil să deportăm și să ucidem prin împușcare, înfometare și îmbolnăvire sute de mii de evrei și zeci de mii de romi? Însă, alături de această mare întrebare, se pleacă de la alte două interogații esențiale atât din perspectiva mentalităților secolului al XIX-lea, cât și din cele ale secolului al XX-lea: cine este român? Ce înseamnă să fii român? Cu ipoteza clar trasată de autor: românul perfect nu a existat și nu va exista niciodată.

De-a lungul celor două secole aduse în discuție, dar mai ales în secolul al XIX-lea, România era un stat preponderent agrar, motiv pentru care analiza va porni și se va concentra mai mult asupra lumii satului. Nucleul mediului rural era, fără îndoială, familia, receptată ca celula existenței în acel mediu. Însă, dincolo de stabilitatea aparentă oferită de imaginea idilică a unei familii numeroase, muncitoare, care se strânge în jurul focului, în realitate, lumea rurală se confrunta cu o involuție cruntă și cu mari probleme, precum: probleme de sănătate, igienă, sexualitate, fertilitate, ceea ce duce la afirmația justificată a istoricului: Realitatea existenței de zi cu zi în satul românesc era sumbră. Mai întâi, se impunea o metamorfoză grabnică a țăranului român, scoaterea lui din starea de primitivitate în care trăia, accesul medicilor și medicinei, reducerea mortalității infantile, creșterea ratei de viață, urmărindu-se îndeaproape o construcție sănătoasă a unui stat modern simultan cu vindecarea și schimbarea celei mai numeroase categorii sociale.

Acest țăran trebuia transformat într-un român conștient de originea lui ilustră și mândru de apartenența la o comunitate națională proprie. Trebuia, de asemenea, educat, hrănit mai bine, vindecat de boli endemice și epidemice, altfel spus, scos din starea așa-zis primitivă în care îl găseau cei care se încumetau să meargă în satele și cătunele țării.

Pe fondul acestor schimbări care deveneau imperios necesare, spre finele veacului al XIX-lea se impunea și o altă modificare adusă comunității rurale, și anume căutarea și definirea românului perfect. În accepțiunea epocii,

românul perfect [era]acel individ cu o origine etnică necontaminată de amestecul cu indivizi considerați a fi de rasă așa-zis inferioară, sănătos din punct de vedere fizic și mintal și animat de un patriotism profund.

Acesta trebuia să fie individul capabil de crearea unui stat modern, solid, ferit de pericolele amestecului cu cei de „rasă inferioară”. Un deziderat exagerat atunci, exagerat și discriminatoriu azi. O imagine idilică pe care eugeniștii trebuiau să o transforme în realitate prin mecanismele identificate pentru a face posibilă această idee. În acest context, eugeniștii au susținut supremația eredității, iar scopul declarat al acestora era construirea unei comunități eugenice naționale, oferindu-și sprijinul tuturor ideologiilor politice ale vremurilor care au venit, culminând cu legionarismul.

În secolul al XX-lea, mai ales după realizarea statului național unitar român sau Marea Unire, au început să se contureze și mai accentuat nevoia înțelegerii ideii de rasă, de etnie, diversificându-se și tipurile de naționalism. Euforia inițială de a avea toate provinciile laolaltă și de a fi recunoscută unirea prin tratatele de la Paris a fost rapid înlocuită cu nevoia de a controla minoritățile aduse odată cu teritoriile alipite. Asimilarea, omogenizarea națională aveau nevoie de mai mult timp și de mai multă democrație, astfel că alteritatea și-a făcut simțită prezența imediat, prin trasarea clară a antonimiei eu (român) și ceilalți (neromâni). Pentru prima jumătate a secolului al XX-lea, Marius Turda alege să analizeze viziunea a trei intelectuali români asupra ideii de rasă: Constantin Rădulescu-Motru, A.C. Cuza și Aurel C. Popovici. Deși diferiți din multe puncte de vedere, se regăseau în viziunea generală asupra felului în care trebuia să evolueze națiunea.

Aceștia considerau că tradițiile conservatoare ale trecutului constituiau sursa reîntineririi națiunii române, fiind un model de regenerare etnică. Ei se opuneau ferm socialismului, iar unii dintre ei, precum A.C. Cuza, erau antisemiți declarați. Întrucât România era o țară predominant agrară, cu una dintre cele mai tradiționale societăți rurale din Europa, acești autori pledau pentru o comunitate organică, integrată în propriul spațiu natural și cultural, și anume satul. Insistența asupra calității rasiale a țăranului și antinomia dintre România rurală (românească din punct de vedere etnic) și cea urbană (străină, evreiască, ș.a.m.d.) s-au împletit cu respingerea modernității, considerată dăunătoare spiritului național, valorilor spirituale ale poporului și instituțiilor tradiționale, precum biserica.

Principalele diferențe dintre viziunea lui Motru și Cuza constau în definirea conceptelor de patriot și patriotism. Motru considera că un bun patriot nu poate aproba mișcarea antisemită, pe când Cuza considera că a fi patriot însemna a fi antisemit, iar pentru cel din urmă națiunea era totalitatea indivizilor de același sânge. Astfel, iau naștere și amploare naționalismul rasial și naționalismul eugenic, cel din urmă fiind pus în strânsă relație de cauzalitate odată cu închegarea României Mari. De asemenea, apar și conceptele de antisemitism rasial și degenerare a rasei, cel dintâi considerat a se fi dezvoltat după 1870. La nivel european, Arthur de Gobineau, diplomat și scriitor francez, a redactat lucrarea Eseu despre inegalitatea raselor umane, unde, în centrul viziunii sale filozofice, plasează termenul de dégénérescence, degenerare, pe care îl explica drept: amestecul dintre rase superioare și rase inferioare duce întotdeauna la ruina și apoi la dispariția celei dintâi. Această raportare complet fatalistă la viitorul civilizației europene s-a răspândit rapid, începând să influențeze inclusiv medici.

Dincolo de a rămâne un domeniu predilect al gânditorilor, istoricilor, antropologilor, antisemitismul, eugenia devin subiecte de interes și de acțiune pentru medicină. Doi dintre cei care se afirmă prin ideile lor sunt medicii Iuliu Moldovan și Gheorghe Banu, care considerau că atributele ereditare ale rasei aveau un impact direct asupra sănătății națiunii și drept urmare asupra dezvoltării sociale, culturale și politice a acesteia. Mai mult, eugenia propunea o selecție a acestor indivizi care reprezentau un pericol pentru sănătatea majorității.

Un concept căruia autorul îi acordă un spațiu generos în economia cărții și care a jucat un rol esențial și în secolul trecut în problematica dezbătută este cel de biopolitică, definită ca strategia de protejare a sănătății poporului român de către stat prin metode științifice care aveau la bază eugenia, antropologia, demografia și medicina socială. Cum era greu de cuprins într-o singură definiție, se pot identifica și alte valențe ale acestui concept: biopolitica era întruchiparea noului etos naționalist de după 1918. Mai mult, în anul 1942, la Universitatea Cluj-Sibiu a apărut și o catedră de biopolitică.

În capitolul IV al volumului În căutarea românului perfect, Marius Turda analizează o problematică delicată și care a stârnit numeroase dezbateri și victime, deopotrivă, în epocă, și anume, sterilizarea eugenică. Sunt aduse în atenție trei perspective: perspectiva medicală, în cadrul căreia se identifică Eraclie Sterian ca fiind primul care a discutat problema sterilizării în România, apoi fiind mai mulți cei care reflectează asupra subiectului sau îl doresc practică medicală. Raportarea științifică din România se făcea la realitatea din America de Nord, la scrierile de acolo și la felul în care ar fi putut fi importate în spațiul românesc. Marea dificultate consta în stabilirea celor care ar fi fost supuși acestei practici, cine ar fi fost stigmatizații? În primul rând, cei care sufereau de boli psihiatrice cu transmitere genetică, cum erau numiți demenții, precocii și schizofrenicii, scopul fiind ca aceștia să nu dea naștere unor indivizi care ar fi putut suferi de aceleași afecțiuni și care ar fi contribuit la degenerarea națiunii. Din nefericire, un impact major l-a avut Legea nazistă a sterilizării, care făcea referire la un spectru mai larg de boli, precum: debilitate mintală congenitală, psihoza maniaco-depresivă, schizofrenia, boala Huntington, orbirea și surzenia din naștere, alcoolismul cronic și diverse diformități fizice grave.

O altă perspectivă asupra sterilizării eugenice era cea juridică, iar unul dintre cei mai vizibili în această problematică a fost Ion Vasilescu-Bucium, numit și președinte al Secției Juridice a Societății de Eugenie și Studiul Eredității.

După părerea lui Vasilescu-Bucium, legislația existentă acționa în detrimentul îmbunătățirii biologice a națiunii, pentru că fusese concepută fără să țină seama de deteriorarea condițiilor sociale și de igienă. El spera ca noul Cod penal, care urma să fie introdus în România, să devină instrumentul legal necesar pentru reconstrucția eugenică a țării.

Și, în cele din urmă, perspectiva creștin-ortodoxă apare conceptul de eugenie creștină, definită de preotul Florea Codreanu ca iubirea față de celălalt și ajutorarea celor bolnavi și nevoiași și ceea ce o făcea posibilă era partea sa integrantă a specificului național românesc. Eugenia creștină putea fi pusă în practică prin exercițiu fizic, adică munca pământului, postul alimentar, ajutorul social și prin existența familiei ca temelia și în educația morală și în refacerea fizică.

Depășind paradigma conform căreia principalul subiect al alterității era evreul, în România o altă problematică etnică dezbătută era cea a romilor, diferențiați de „românii de sânge”. Adevăratul calvar pentru această minoritate începea în anul 1942 când

Ministerul Afacerilor Interne cerea Inspectoratului General al Jandarmeriei să-i recenzeze pe toți țiganii nomazi (căldărari, lingurari, etc.) și pe acei romi sedentari care erau condamnați, recidiviști sau nu aveau mijloace de existență sau ocupație precisă din care să trăiască în mod cinstit prin muncă. Cifrele sunt mari, pe 31 mai 40909 romi erau trecuți pe listele Jandarmeriei.

Din aceștia, până în septembrie 1942, fuseseră deportați în Transnistria 13 176 de oameni. Aceștia au fost victimele istoriei și unei viziuni conform căreia romii nu erau români de sânge. Dar ce însemna să fii „român de sânge”? Mai ușor de răspuns ce însemna opusul. Astfel, în 1942

a nu fi român de sânge însemna apartenența la alte rase și grupuri etnice, iar cel ce era evreu sau rom putea fi deportat în Transnistria sau în lagăre de exterminare naziste.

În sprijinul acestor practici criminale, au fost emise și legi, care la început interziceau căsătoriile mixte, iar apoi puneau acești oameni la dispoziția unui stat care semăna din ce în ce mai mult cu Germania nazistă. Acțiunile statului erau coordonate de criteriul rasei, definit, de altfel, extrem de vag. În acest fel, era greu de distins în anii ’40 ce mai însemna rasism, antisemitism, eugenie, biopolitică, contaminându-se reciproc prin practici criminale condamnabile.

Un alt prag în această problematică istorică extrem de complexă se prefigura odată cu 23 august 1944 și, ulterior, cu sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale și ocupația sovietică. Se puneau alte probleme, cum ar fi: Era mai inteligent (românul) de la oraș decât de la sat? Era bărbatul mai inteligent decât femeia? Era oare ardeleanul mai încet la minte decât olteanul? Apoi se impuneau redefiniri conceptuale, care să se adapteze noii ideologii. În 1947, Victor Preda critica teoria purității și superiorității rasiale și propunea esențial termenul de etnie, care combina moștenirea ereditară a unui individ cu limba pe care o vorbea și cu cultura din care făcea parte. Se reliefa mahalaua situată la marginea satului sau orașului ca mediu familiar pentru romi, atributele eugenice și rasiale conferite romilor în perioada interbelică rămâneau neschimbate: nu era suficient să renunțe la originea lor etnică, considerată problematică. Romii trebuiau să fie și acceptați ca albi din punct de vedere rasial și ca oameni productivi din punct de vedere social.

În concluzii, Marius Turda aruncă o ultimă privire asupra perioadei cercetate și surprinde, de fapt, esența analizei istorice. Lucrarea În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă, deși inegală în paginile acordate fiecărui capitol, în economia cărții, se constituie într-o cercetare de referință a unei problematici extrem de delicate și încă dezbătută. Puternic supusă ideologiei, viziunea asupra națiunii se transformă, capătă noi forme, de-a lungul timpului, dar orbitează în jurul sferei politice. Crimele săvârșite în numele unei concepții abstracte rămân condamnabile, pata istorică rămâne și ea, indubitabil, justificările nu își au rostul când vine vorba de omoruri în masă. Dincolo de a fi o carte temeinic documentată, bine scrisă, marele merit al analizei lui Marius Turda este acela că pleacă de la o ipoteză importantă:

dar pentru a schimba gândirea oamenilor de pe stradă este nevoie de mai mult decât simple dezbateri academice. Ei trebuie mai întâi să-și cunoască propria istorie. Este ceea ce le ofer în această carte.

În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă deMarius Turda