Ravel într-o altă (nouă) formă pe scena Operei Maghiare din Cluj

Înainte de orice, țin să spun ceva despre curaj. Pentru că da, cele două opere scrise de Maurice Ravel, despre care voi vorbi în cele ce urmează, nu s-au mai montat în România de zeci de ani – Ora spaniolă (L´Heure espagnole) din anii ´70 ai secolului trecut, iar Copilul și vrăjile (L’Enfant et les Sortilèges) de prin anii ´40 (dacă țin eu bine minte). A existat o variantă de concert în 2011, pe scena Sălii Radio, cu Ruxandra Donose în rol principal și cam atât. De aceea vorbesc despre curaj, pentru că la noi se merge de prea multă vreme pe rețete clasice și prăfuite (în mare parte) ca să mai fie loc pentru inovație și/sau introducere de noi titluri în stagiunile curente ale celor câtorva teatre de operă care există în România la momentul actual.

Gândit ca un singur spectacol în două acte, Ora spaniolă (L´Heure espagnole) și Copilul și vrăjile (L’Enfant et les Sortilèges) compun, de fapt, proiecția lumii contemporane; în viziunea regizorală a lui Gábor Tompa și cu ajutorul dirijorului György Selmeczi muzica lui Maurice Ravel devine un cover pentru toată această descompunere care se regăsește sub eticheta de „disoluția lumii contemporane”. Prima parte este un spectacol de tip Feydeau, decorul este Belle Epoque, în schimb costumele sunt cât se poate de actuale, îmbinarea dintre aceste elemente scenografice neavând nimic strident; din contra, continuitatea stabilită la nivel vizual (aici e marele merit al scenografei Carmencita Brojboiu) vine să completeze în cel mai fericit mod cu putință muzica lui Ravel și libretul. Suntem pe cale să urmărim un vodevil grotesc, dar care n-are nici măcar un element de nefiresc, regizorul mizând pe naturalețe și autenticitate – până la urmă, ceea ce ni se arată ochilor este mai mult decât des întâlnit în zilele noastre. În felul acesta, regizorul provoacă spectatorii să-și pună niște întrebări, să se interogheze cu privire la seturile de valori după care ne (mai) ghidăm în viață și dacă acestea sunt cele mai reprezentative. De aceea, în Ora spaniolă (L´Heure espagnole) avem pe scenă doar adulți centrați exclusiv pe nevoile lor, copiii sunt excluși din spațiul social (deși primul cadru este plin de ei!). Joaca „mamei” cu partenerii capătă conotațiile unui joc cu timpii prefacerii, dar și cu cele trei ipostaze ale timpului – trecutul este amantul care recită poezii, prezentul este amantul încosersat în dulap, viitorul este hamalul – cel care nu trebuie să gândească, ci doar să satisfacă nevoi. Dar unde este soțul, care este timpul lui și, mai ales, locul?

Trecerea la partea a doua a serii se face într-un mod cât se poate de natural, cu ajutorul elementelor de decor care fac legătura cu subiectul din Copilul și vrăjile (L’Enfant et les Sortilèges): ceasul de perete, patul copilului, șemineul, plus alte câteva mici elemente scenografice regăsite în camera care se transformă din prăvălia ceasornicarului în camera copilului. În plus, Concepcion/Maman poartă/are aceeași rochie de casă (de fapt un halat care ascunde o cămașă de noapte), iar L’Enfant are exact același costum din debutul spectacolului. Translarea/mutarea elementelor de decor în prima parte o face hamalul, în cea de-a doua revine fiecărui personaj/obiect vrăjit – ceea ce înseamnă asumare de rol, dar și schimbarea centrilor de acțiune în scenă.

Gábor Tompa a gândit scena ca ramă în ramă, foarte bine delimitată în prima parte, dar cu „spargeri” în pereții laterali și în tavan – locurile menite să facă legătura cu alte lumi/spații. În felul acesta se îmbină elementele de realism cu cele de poveste, de fantastic și aproape că avem în fața ochilor scene de un realism magic specific sud-americanilor. Actorii ocupă foarte bine scena și se și mișcă foarte bine: nimic haotic în gesturile lor, nimic la întâmplare; se înțeleg bine între ei, dar și cu orchestra; nu este evidentă la nivelul feței comunicarea cu dirijorul, ceea ce eu apreciez în mod deosebit. Remarcabil felul cum a gândit Gábor Tompa în partea a doua scena pe adâncime, evitând astfel senzația de aglomerație, pentru că sunt cel puțin două scene în care ambele coruri (cel de copii și cel de adulți) vin în fața spectatorilor, la care se adaugă și rolurile principale. Intrările și ieșirile sunt gândite ca o rotativă a timpului, creând în acest mod spațiu suficient să se organizeze următorul moment (aproape că nu-ți dai seama când ies sau intră personajele principale). Dinamica acțiunii în sine e o trăsătură mai puțin întâlnită la montările spectacolelor de operă, mulți regizori preferând să lase doar muzica în prim-plan, relațiile dintre personaje trecând în secundar. Și aici nu pot să trec cu vederea peste unul din clu-urile serii, cel în care Le feu se joacă la propriu cu focul în fața spectatorilor, în timp ce și cântă. Și îi iese foarte bine momentul! Sunt multe scene în care sunt cel puțin două centre de acțiune, dar bine organizate din punctul de vedere al succesiunii mișcărilor. Costumele (L’horloge, La théiere, La tasse chinoise, La libellulle, Le feu, La princesse, Une pastourelle etc.) conțin elemente de fanstatic/suprarealism îmbinate cu elemente de haute couture. Culorile sunt foarte vii și potențează excelent mișcările personajele, mutând accentul pe intrigă, pe acțiunea promovată prin intermediul muzicii și al jocului propriu-zis al personajelor. Duetul dintre ceașca de ceai și ceainic mi-a adus aminte de Mic dejun la Tiffany – ceașca de ceai împrumută mult din grația lui Audrey Hepburn, deși costumul în sine și culorile te trimit direct la arta ceaiului specifică spațiului asiatic.

Dacă vorbim despre un spectacol de operă nu putem să trecem cu vederea peste partea muzicală, căci aceasta este cheia întregii construcții scenice. Iar Ravel chiar a pus la dispoziția melomanilor o muzică foarte frumoasă, în care sunetele corzilor se îmbină hieratic cu cel al suflătorilor. În timp ce ascultam L’Enfant et les Sortilèges mi-au fugit ochii de câteva ori la pianistă, aflată într-o laterală a scenei și care era câteodată mai expresivă decât multe dintre personaje, mimând toate replicile care urmau să se audă pe scenă, cântând din tot corpul (îmi închipui ce fel era la repetiții!).

Concepcion are în Kele Brigitta una dintre cele mai bune întrupări, în vocea ei de soprană se simte experiența acumulată pe marile scene ale lumii) cucerind publicul încă de la primele note. Are o grație și o dezinvoltură care-i completează foarte bine vocea, cucerind atât pe melomanii înveterați, cât și pe mai tinerii spectatori. Veress Orsolya în L’Enfant face un rol foarte bun, mai ales că este un contre emploi și un travesti în acelați timp. Își pune bine în evidență vocea și, în același timp, își asumă rolul cu o naturalețe mai rar întâlnită pe scenele de la noi (de altfel, naturalețea este una dintre trăsăturile pe care o caut mereu la montările spectacolelor de operă, insist pe această trăsătură cu altă ocazie), realizând o comunicare foarte bună cu toți partenerii de scenă. Peti Tamás Ottó face în Ramiro, dar și în L’horloge roluri foarte bune, el cucerând atât prin fizicul impozant, dar și prin felul cum reușește să mute atenția spectactorilor pe felul cum cântă. Am remarcat-o și pe Székely Zsejke, în La tasse chinoise, respectiv La libellulle (în interpretarea celui de-al doilea rol are o scenă în care trebuie să cânte stând în picioare pe un căluț de lemn care se balansează, ceea ce cere multă concentrare din partea ei, dar se descurcă foarte bine).

Mai mult ca niciodată țin să spun ceva despre caietul de sală și afișul spectacolului – ambele cu o grafică foarte sugestivă, pe un fundal de un verde cuceritor. Foarte interesantă alegerea acestui verde, care pe mine m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva s-a dorit atragerea atenției asupra nevoii de stabilitate/calmitate resimțită acut de către copiii lumii contemporane.

Ora spaniolă (L´Heure espagnole) și Copilul și vrăjile (L’Enfant et les Sortilèges) în regia lui Gábor Tompa, spectacol intrat în stagiunea curentă a Operei Maghiare Cluj în decembrie 2018 este genul de spectacol de operă care provoacă și pe cel mai cârcotaș meloman să accepte că creativitatea regizorală este binevenită oricând în lumea operei. Alegerea muzicii lui Maurice Ravel nu poate decât să atragă în sală spectatori rafinați, dar și tineri și/sau copii aflați la începuturile unei solide educații muzicale. Iar Gábor Tompa s-a folosit cum nu se poate mai bine de această muzică care devine pretext pentru unele dintre cele mai fertile interogații: cine se mai ocupă de educația copiilor astăzi și, mai ales, ce loc ocupă în formarea acestora poveștile și basmele? E doar una dintre întrebările cu care pleci din sală după ce ai urmărit Ora spaniolă (L´Heure espagnole) și Copilul și vrăjile (L’Enfant et les Sortilèges). Chiar dacă nu sunteți din Cluj, cred că ar merita să faceți o excursie culturală în acest oraș și să luați în calcul o seară Ora spaniolă (L´Heure espagnole) și Copilul și vrăjile (L’Enfant et les Sortilèges).

Opera Maghiară Cluj