Jurnalul unui mister criminal

Până la cartea „Între două miercuri. Jurnalul unei crime misterioase” (Editura Corint Books, 2018), personajul Mariei Popescu îmi era necunoscut. O biografie a sa e prezentată în Prefaţă de fiul ei adoptiv, Gilbert Monney – Câmpeanu; sentimentale, paginile asigură totuşi un cadru aproximativ pentru portretul româncei.

Într-o miercuri a anului 1945, Maria Popescu este arestată în Geneva, unde locuia, pe motivul că le-ar fi otrăvit pe soacra sa şi pe cameristă, la care s-a adăugat tentativa de ucidere a socrului său, nimeni altul decât Stelian Popescu, fostul mogul al Universului, stabilit în Elveţia din 1944. În urma unui proces despre care surse autorizate au afirmat că s-a întemeiat pe expertize dubitabile şi indicii false, Maria Popescu – cu toate că şi-a clamat în permanenţă nevinovăţia – primeşte închisoare pe viaţă, o premieră pentru o femeie în Elveţia, de unde vâlva pe care şi astăzi o suscită cazul. Prima zi de miercuri, aşadar, 25 iulie ’45, este cea în care, în arest, i se cere să recunoască faptele imputate.

E obligatoriu să spunem că autoarea foloseşte cu premeditare şi iscusinţă un subtitlu care-i va vinde cartea fără să rezolve însă nimic dintr-un mister şi astăzi în vigoare. Apărut în 1961 şi la Éditions La Baconnière, sub titlul „Entre deux mercredis”, şi la Éditions Paul Haupt, „Von Mittwoch bis Mittwoch”, Jurnalul este o ieremiadă de la prima la ultima pagină, Popescu pretinzând fără încetare şi fără probe inocenţa prin apel la depozitul compasional al cititorului. În timpul celor „4.206 zile” de detenţie (11 ani şi jumătate), adevărul istoric nu este stabilit, cum nu va fi stabilit nici până în zilele noastre. Circumstanţele celor două morţi nu sunt limpezite, românca nu este absolvită de către justiţie; din nefericire, eventualele virtuţi scriitoriceşti sunt aproape discreditate de un patetism izvorât, pe de o parte, din impulsul irepresibil de a se disculpa, şi din nevoia autoarei de a pune pe întreaga sa viaţă o definitivă şi neverosimilă lumină favorabilă, pe de altă parte.

Arestată pe 25 iulie 1945 şi condamnată de Curtea de juraţi – pe 20 decembrie 1946 – la închisoare pe viaţă pentru otrăvire, tentativă de otrăvire şi furt, Maria Popescu (ajunsă în Elveţia, la Berna, în 1942, apoi stabilită în Geneva) exprimă la un moment dat o mustrare de cuget:

„… încorporată într-o familie pe care o detestam, într-un mediu care nu a fost niciodată al meu, fără nicio grijă materială, am dispus de prea mult timp şi de prea mulţi bani. Spun aceasta fiindcă îmi asum partea mea de răspundere în drama care avea să răvăşească viaţa mea şi pe cea a celor din jur” (p. 34),

dar remuşcarea, imprecisă, nu face decât să mai arunce un prisos de întuneric asupra misterului. Acuzată de a fi comis cele trei delicte, Popescu este găsită vinovată şi, potrivit Codului Penal, este pedepsită cu închisoare pe viaţă, măsură de constrângere pentru delincventul care a ucis în împrejurări sau cu o premeditare care denotă că este deosebit de „pervers şi periculos”, calificative care o vor urmări toată viaţa şi pe care le va repeta cu obstinaţie. După citirea verdictului, Marioara Popescu declară în sala suprapopulată ceea ce va repeta mereu:

„Nu am nimic de adăugat. Îi mulţumesc apărătorului meu şi-mi susţin nevinovăţia. O voi face până la ultima mea suflare” (Foto 1: „Feuille d’avis de Neuchâtel”, 21 decembrie 1946). Prin insolitul său, procesul a suscitat interesul presei vremii şi veţi găsi articole în L’Impartial, Gazette de Lausanne, La Sentinelle sau Le Nouvelliste.

Lipsa unor probe inedite, irefutabile, şi relatarea melodramatică nu ştirbesc, totuşi, valoarea Jurnalului, care rezidă în descrierea meticuloasă a sistemului penitenciar elveţian, a condiţiilor subumane şi reprobabile de detenţie. Peste tot, întâi la Saint – Antoine, după aceea la „La Colonie”, în Rolle, la Regensdorf (timp de şase ani), apoi la Castelul Hindelbank, puşcărie supranumită „Hawaii”, iar la Regensdorf, iar la Rolle ş.a.m.d. respiră un aer plin de „Gelozie, invidie, boli de femei, iată otrava penitenciarelor” (p. 147). Suferă, înăbuşă ispita evadării, supravieţuieşte unei încercări de sinucidere, trezirea e amară: „Crezusem că merg undeva, dar destinul şi-a bătut încă o dată joc de mine fără milă” (p. 151).

Este drept că multe sunt cusute cu aţă albă, iar lipsa mobilului este prima: neavând copii, Maria Popescu nu ar fi avut dreptul – potrivit legislaţiei – la moştenire. În al doilea rând, a fost învinuită de a fi folosit ca otravă o substanţă, un barbituric numit veronal; or, în 1953, profesorul Anton Gordonoff a demonstrat că atât camerista, cât şi ambii socri ai Mariei consumau în mod regulat un somnifer, Quadronox, compus în principal de veronal – cu alte cuvinte, existenţa acestuia în corpurile pretinselor victime nu era obligatoriu o dovadă a crimei. Autopsia Linei Mory a fost întreprinsă cu lacune; în plus, din cauza tatălui său alcoolic, camerista suferea de depresie, nemaipunând la socoteală că fusese însărcinată, dar avortase. În fine, ce sens ar fi avut ca Maria Popescu să-şi otrăvească soacra bolnavă de cancer în stadiu terminal, deci oricum pe moarte?; expertul François Naville a ignorat faptul că veronalul este insolubil şi că nu putea fi injectat, aşa cum a fost acuzată Maria că ar fi ucis-o pe Lelia Popescu. Tot atâtea motive pentru ca Marioara Popescu să reproşeze acuzatorilor său că au ignorat regula de drept „in dubio pro reo”, conform căreia orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare cu privire la vinovăția suspectului sau inculpatului, profită acestuia.

„Goethe a spus undeva că orice alegere făcută de om din propria lui voinţă devine, după ce a fost îndeplinită, o lege de care nu e posibil să ne eliberăm, că suntem stăpânii primului pas şi sclavii acestui prim pas când îl facem pe al doilea. Alegerea ,ea a devenit această lege: am ales să-mi rămân fidelă mie însămi, să refuz să fiu zdrobită şi să întreprind orice acţiune pentru a mă reabilita şi a mă disculpa în ochii lumii de toate aceste acuzaţii oribile care mă apasă atât de greu” (p. 214).

Rezistenţa a izvorât din speranţa de a obţine o revizuire a procesului: prima cerere de recurs – februarie 1950 – este respinsă de Curtea de Casaţie din Geneva; o nouă cerere de recurs este analizată în aprilie 1953, judecătorul de instrucţie trimite în iulie 1955 dosarul la grefa Curţii de Casaţie – sunt strădanii de a se reabilita, nu de a-şi recăpăta libertatea: „inima mea nu s-a zdrobit, s-a tăbăcit” (p. 213) -, însă procurorul cere Curţii să respingă recursul ca neîntemeiat. Recursul înaintat Comisiei de graţiere din Geneva este respins, dar soarta îi este jucată la Marele Consiliu din Geneva. Graţierea este pronunţată pe 13 ianuarie 1957. Pe 30 ianuarie a acelui an, tot într-o zi de miercuri, este pusă în libertate.

Ziarele timpului s-au poziţionat pe baricade diferite. În timp ce unele îi erau favorabile, excluzând-o vehement din categoria „femeilor fatale”, în altele s-a considerat că aparenta seninătate, muţenia şi exprimarea sa rece şi controlată i s-au întors împotrivă; de asemenea, Mariei Popescu i s-au reproşat incontrolabila sa aplecare către lux şi „dezmăţ”, precum şi relaţia extraconjugală cu tânărul medic François Turrettini (despre care legătură nici nu-şi face vreun scrupul în carte).

„Cine a ucis în strada Beaumont 11?” se întreabă retoric în epilog Maria Popescu. În Jurnal, pledoaria Mariei Popescu pentru cititori, răspunsul nu e de găsit, ci se află înainte de prima zi de miercuri. Sau, mai curând, de joi până mai apoi: „Condamnare meritată sau monumentală eroare judiciară? Nu se va şti niciodată”, exact cum titra în 1946 un ziar elveţian.

Între două miercuri. Jurnalul unei crime misterioase de Maria Popescu