Ciupureanu și Andriescu – Casa de Editură Max Blecher

Pe cât de diferite, pe atât de pline de poezie cele două volume recent apărute la Casa de Editură Max Blecher. Poeți de vârste apropiate (îi despart doar cinci ani), dar de formații intelectuale foarte diferite, Ionel Ciupureanu și Radu Andriescu reconfirmă prin intermediul celor două volume talentul, dar mai cu seamă iubirea de vers. Dacă pentru Ionel Ciupureanu metafora e mai puternică decât orice experiență personală, pentru Radu Andriescu versul devine mijloc de exprimare a emoțiilor curente. Ambele volume au în comun raportarea la realitate; chiar dacă fiecare o face în felul său profund personal, în fapt cele două volume sunt jurnale, forma poeților de a-și exprima fricile, angoasele, nedumeririle, revoltele.

Ionel Ciupureanu pare mai împăcat cu lumea, sau cel puțin dă de înțeles că refuză să se lase cuprins de panică și frică și se rezumă la a admira femeia și frumosul în genere; refuză scufundarea în mizeria cotidiană sau dă de înțeles că nu-l mai pot atinge spaimele cotidiene, trecătoare. Radu Andriescu, în schimb, mi-a adus aminte de furioșii secolului trecut, rebeliunea e forma lui de manifest; are o memorie fantastică și transformă orice fapt mărunt în motiv de gâlceavă cu lumea. Consemnează fapte de o banalitate covârșitoare, își aduce aminte de întâmplări cu o oarecare încărcătură emoțională și personală, pomenește de copil și colegi, îți dai seama că în nu știu ce zi ceva l-a consumat la locul de muncă. O geografie cotidiană consemnată în vers alb, dar nu lipsit de punctuație, spre deosebire de versurile lui Ionel Ciupureanu, care sunt atât de stilizate, încât nici poetul, nici cititorul nu mai simte nevoia virgulelor, cu atât mai puțin a punctelor.

Las câteva mărturii aici, dar să știți că ambele volume sunt de luat și de citit și recitit pe îndelete. hangare atinge într-un fel unic, îți intră între pliurile ascunse ale sufletului, te duce cu gândul la sinucidere și te face să te gândești ce mai ai de pierdut când inima nu-ți mai tresaltă la fiecare apus de soare; în schimb Fire lungi de wolfram te ține agățat într-o realitate care nu e realitate și parcă te îndeamnă să ieși din corzile/chingile realității și să lupți, să te lupți fără rezerve.

***

Poeme de Ionel Ciupureanu

buzunarul

dacă te rănești nu te uita la vecini

nici la tine și nici la fasolea din oală

un rând de ciorbă o masă amorfă de femei

luând forma buzunarului meu

înfometați duceam batista la nas

ce urâtă-i pajiștea asta.

*

niște obiecte

din cauza melancoliei n-am palton

florile sunt niște obiecte confecționate

fără discernământ

o plictiseală lângă o confuzie

o pustietate

hai să mai facem și economie.

n-am ce să fac

facă-se voia ta nu am de ales

întoarce-te fără odihnă

sunt aici și n-am ce să fac

scurmă durerea care mă hrănește

la-ntâmplare cu ce nimerești

mi-e teamă de carnea ta îndrăgostită

mi-e frică de întunericul meu

și n-am ce să fac.

***

Poeme de Radu Andriescu

Când am ieșit

Stătea la semafor pe înserat,

lângă chioșcul cu de toate,

Bluză scurtă, colorată,

blugi albi și teniși din argint.

Era frumoasă. Mă aștepta să ies,

cu ochii negri ca poarta

de la Sf. Spiridon. Studenți în halate

treceau din corp în corp,

ca-n filmele cu mafioți. Spune-mi

al cui e sângele. Răpitoare,

ea mirosea a bătrânețe

și incontinență, la semafor,

lângă chioșcul cu de toate,

când am ieșit.

Vietnam la Pod Metalurgie

Mulțumesc pentru copacul

dintre mine și lunetist,

spune Komunnyakaa într-o poezie.

Mulțumesc că glontele a deviat,

într-un moment de anarhie a luminii.

Poate că dealurile au obosit de toată nebunia asta

și s-au retras la umbră, iar eu la umbra lor.

aș mai adăuga

că lunetiștii mei pletoși și pacifiști,

poate și cei ai lui Komunnyakaa,

se strâng noaptea în șosete,

șiruri de degete chircite după marșuri lungi

în jungla de pe splai, la Pod Metalurgie.

Ultimul raton uriaș

Am sute de oase-n corp,

mă gândesc în drum spre market

cu o durere la cap de-o tonă.

Mă voi întoarce cu pachete de radicali liberi

și euri, cola 0, ceva tărie

și ultimul raton uriaș, de pus sub brad.

Ce morcovi, ce umbră a nesiguranței!

Conservele se țin după mine ca puricii,

sunt magnetík, karismatík!

Ar trebui să mă grăbesc,

să iau țigări, să urc pe scurtătură,

prin expoziția de artilerie veche.

Atunci ce mai caut la raionul de cărnuri?

Ce anatemă arunc peste standul cu fructe și legume?

Pe cine aștept la brânzeturi?

Mă uti la rafturi

și am în minte imaginea asta de Netflix:

un supermarket infestat de gesturi neterminate,

sub un cer cu neguri fără sfârșit.