Christian Crăciun – Lectio incerta, Ed. Eikon, Bucureşti, 2015
Christian Crăciun este o personalitate cu totul şi cu totul aparte. Un cronicar literar-cultural care, ţinând cont de toate rezervele, precauţiile (de la primul rând scrie: „Nu sunt critic literar”), auto-tachinările pe care i le găsim în interesantul său drum către căutarea Sensului, poate fi încadrat în ceea ce eu numesc, mai ales după lectura „Ursuleţului lui Freud” (de Răzvan Petrescu) dincolo de orice critic fiction, jazz critic…
Dacă Duke Elligton declara că „totul e muzică”, eu, exagerând sau nu, spun că totul „este şi” literatură, dar şi critică (adică analiză) şi filozofie a literaturii. Atât timp cât Cuvântul stă la temelia fiinţei umane, nici nu poate fi altfel, chiar dacă El, Cuvântul, nu este neapărat scris.
Astfel de reflecţii, dar, desigur, mult mai bine argumentate, găsim în multe dintre cele aproximativ 150 de cronici cuprinse în carte, gândurile lui Chr. Crăciun constituindu-se, în momentul în care le-ai selecta şi ordona, într-o adevărată teorie a fenomenului cultural-literar, şi folosesc această formulă „literar-cultural” (sau viceversa) tocmai deoarece cartea diversă, nu numai de literatură pură, stă în centrul atenţiei cronicarului…
Ca să nuanţez: în „capitolul” despre Ştefan Baştovoi, plecându-se de la o afirmaţie reducţionistă a lui Florin Iaru („el dând termenului de literatură un sens bine limitat, cel de ficţiune”), Chr. Crăciun aderă
„la o definiţie mai încăpătoare, care înţelege prin «scriitor» pe cel care dă un anume sens, supra-lingvistic, limbajului, reîncarcă banalele cuvinte cu o nouă energie. Cel care oferă limbajului o nouă supra-structură.” (p.271)
Chr. Crăciun este mai mult decât consecvent. Încă din prefaţă anunţă:
«La urma urmei, ceea ce ne interesează pe toţi este Sensul. În căutarea lui bântuim printre cărţi. Or, lectura conştientă de propriile incertitudini „este lectura” flămândă de sens. O lectură fericită, în măsura în care se bazează pe speranţa că altul, celălalt, autorul, a fost mai fericit şi a găsit comoara sensului şi, generos, îţi arată şi ţie harta, sub forma unei cărţi. Lectura este povestea unei rătăciri binecuvântate. În primul rând, pentru că este infinită. Circulară şi labirintică, precum Divinul. Mai ales că aproape la fiecare scriere m-a interesat nu numai cartea despre care dam seama, ci încercam să o încadrez într-un fenomen cultural, ideatic mai amplu. (…)
Notele ce urmează sunt ale unui om care crede în sens. Şi pentru asta îl caută.»,
cărţile fiind borne ale căutării, lectura rămânând incertă, fiind muritoare, Sensul fiind cert, pentru că este veşnic.
Spuneam mai sus că dl. Christian Crăciun schiţează o teorie a literaturii. Un prim… capitol ar fi chiar cel care deschide „Lectio incerta”, ca „o prefaţă de după prefaţă”, „A scrie şi a face literatură”.
Text care sfârşeşte prin a filosofa asupra condiţiei şi rostului scriitorului. Ca să nu (mai) vorbim despre condiţia şi rostul, ca să nu spunem Sensul, celui care se pre-ocupă de cărţi: cronicar, critic, editor.
Observă Chr. Crăciun:
«Modernitatea pare a renunţa complet la verbul „a face”, deoarece „totul este scriitură”. Şi, dacă totul este scris, înseamnă că totul este pre-scris şi nimic nu se mai poate construi. Nu mai putem decât rescrie borgesian capodoperele trecutului. Suntem într-un impas? Acum suntem preocupaţi doar de construcţia (supravieţuirea?) individuală. Orice proiect colectiv este prin definiţie suspect» (p.10)
«A scrie» se mai luptă şi cu un alt duşman redutabil: sentimentul lui «e deja prea mult». Sastisirea, imposibilitatea de a mai inventa ceva, imposibilitatea întoarcerilor şi a recuperărilor trecutului, avalanşa îngrozitoare de titluri induc un sentiment blocant al zădărniciei (…) Prestigiul scriitorului s-a diminuat dramatic (…) A scrie literatură este cea mai inutilă dintre ocupaţiile ce se pot închipui azi în România. Cu atât mai inutilă, cu cât cei mai atenţi simt disperata necesitate de a construi în sens maiorescian, o nouă literatură pe măsura epocii în care trăim. Fără nostalgii inutile şi fără complexe blocante.
A scrie literatură devine mai mult decât o nebunie. Devine un act manolic din ale cărui dărâmături nu se aude in aeternum decât vaietul sacrificatului. Ţineţi-vă o secundă respiraţia, priviţi cu atenţie în jur, indiferent de locul în care vă aflaţi şi întrebaţi-vă: la ce naiba mai există o literatură română?” (p.10-11)
*Aşadar, iată cu ce tensiune se apropie Chr. Crăciun de cărţi, căutându-le Sensul!
Propunând teme meditative Celuilalt cititor: „Eseu despre supravieţuirea utopiei socialiste” (via Jean-Francois Revel!), soarta din punct de vedere cultural a Grupului de la Păltiniş (este vorba de „Declaraţie de iubire”, de Gabriel Liiceanu, care, surprinzător, ar fi nu numai despre ceea ce ne face să rezistăm în această lume a urii, ci mai ales „despre felul cum plâng filosofii” sau, în articolul următor, despre „cum dansează filosofii”! Mai este vorba despre suferinţa eminescologiei (plecând de la o carte a Ilinei Gregori), despre democraţia ca mit, referirea făcându-se, evident, la „Mitul democraţiei” al lui Lucian Boia, ratarea comunicării (de la un caz real, nefericit, cel al fiului lui Matei Călinescu, impostura, prin comentariul la cartea „Retori, simulacre, imposturi. Cultură şi ideologii în România”, de Ciprian Şiulea, Disperarea, de data aceasta referindu-se la două romane, „Frumoşii învinşi” de Leonard Cohen şi „Mesteci şi respiri mai uşor”, de C-tin Popescu, Eterna Rusie, pe urmele lui Georges Nivat, Intelectualii şi tot felul de trădări ale lor, de la individual la general, practic peste o sută de subiecte mai mult decât incitante care transformă cartea lui Chr. Crăciun într-o fenomenologie a tuturor lucrurilor şi ideilor incerte, nu numai a actului lecturii şi a hermeneuticii acestuia…
Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii.
