Eu n-am avut niciun bunic care să trăiască într-atât de mult, încât să-l pot întreba cum e viața la 100 de ani. Nici bunicile nu mi-au trăit atât de mult. Dar țin minte că în copilărie mă uitam cu foarte mare curiozitate la oamenii care atingeau vârste impresionabile și mă fascinau ridurile de pe față și mă întrebam cum de s-au înmulțit. Astăzi mi-e dat din ce în ce mai rar să văd oameni atingând această vârstă. De fapt, în afară de Medi Wechsler Dinu (care depășise pragul celor 100 de ani) și de Neagu Djuvara nu prea îmi mai vin în minte nume; mai sunt două mari personalități la care mă duce gândul – Solomon Marcus și Mihail Șora, dar cu cei doi se scriu alte povești. Iar acum câțiva ani am avut șansa să-l vizitez acasă la el pe Ion Irimescu, trecuse de 100 de ani, am chiar o fotografie cu domnia sa făcută cu acel prilej. Hm, puțin oameni în acest club al senectuții! Dar mă bucur enorm că i-am cunoscut, fie personal, fie prin intermediul operelor domniilor lor. Și e un privilegiu din ce în ce mai rar să avem astfel de oameni prin preajmă. De aceea îmi tot vine să spun: „Lăsați-mă să mă bucur că i-am cunoscut!”
Astăzi, Neagu Djuvara își celebrează propriul centenar. Asta e vestea cea mai mare și care ar trebui să facă înconjurul lumii de cel puțin 100 de ori. Dar știu că nu i-ar plăcea decât un mic taifas alături de prieteni și, mai cu seamă, de tineri. Pentru că spiritul tânăr și efervescent al lui Neagu Djuvara e mereu în căutarea tinerilor, cred că de aici își trage seva, aici e secretul longevității sale. Diseară, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu știu sigur că vor fi mulți tineri. Lansarea volumului „444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara” este un prilej unic (pentru mulți dintre ei) de celebrare a culturii și înțelepciunii. Cartea în sine este o bijuterie, o carte-obiect tipărită în condiții excepționale, o carte pe care îți tot vine să o protejezi, să o mângâi și să o deschizi cu sfială. Dar te trezești că o parcurgi din scoarță în scoarță cu febrilitate.
«„Am isprăvit lucrarea cu totul abia în toamna 1970. Am mai trudit și cu șapirografiatul – computere nu existau încă -, așa că lucrarea arăta destul e urât, în două volume uriașe, pe hârtie groasă. Le-am expediat lui Raymond Aron în decembrie – la fiecare trecere a mea prin Paris, avusesem ședințe cu el și-i trimisesem, pe rând, capitolele, pe măsură ce le isprăveam. Juriul era, cum au spus unii, „de aur”; cei mai distinși specialiști francezi în filozofia istorie: Raymond Aron, Henri-Irénée Marrou (admirabilul istoric al Antichității târzii și al începuturilor creștine, autor al celei mai clare și accesibile prezentări a problemelor de filozofie a istoriei, De la connaissance historique), apoi Alphonse Dupront (fost, timp de șapte ani, director al Institutului Francez din București, omul care l-a scos din țară pe Cioran!), în fine Charles Morazé, un istoric prolific și care, în critica pe care o va face lucrării mele, va fi mai tot timpul alături de subiect – probabil că trecuse prea mult timp de când citise teza și o confunda acum cu altă lucrare.”»
„DE UNDE DRAGOSTEA DE DUMNEZEU?… Oare ca să putem îndura nesfârșitele nedreptăți ne-ai vânturat povestea cu Raiul și cu Iadul? Te-ai bizuit pe setea noastră de dreptate și ne-ai oferit un vis – ceva care vine după… care nu se vede…
Dar care hazard, care necesitate îmi pot da seamă de concertul pentru flaut și harpă al lui Mozart… sau de melopeea morții Isoldei în Tristan și Isolda? Și de ce vibrez eu atât de tare la auzul lor? Care-i explicația? Care-i taina? Sunt venite de undeva. Numai Tu puteai face să se întâlnească în simțurile mele și ale altora nenumărați o potrivire atât de minunată, încât să nu poată fi decât cerească.
Dar, mai cu seamă, Doamne, cu ce aș putea asemui clipa aceea a mea, când mă rugam în acel colț de biserică veche, cu martori doar lumânările tremurânde, și te-am rugat să mă ierți, și am plâns, și ai venit o clipă de mi-ai poruncit – o clipă, dar o clipă fără seamăn, o clipă atât de plină, că încăpeau în ea și tot trecutul meu, și tot Pământul – incomensurabilă, incomparabilă cu altceva. Nu din mine putea să fi izvorât asemenea plenitudine, ci din afară, de Undeva… De atunci știu că ești…”
La acest volum se adaugă toate celelalte cărți care poartă semnătura lui Neagu Djuvara. Astăzi să ne mândrim că suntem contemporani cu un om care a atins 100 de ani de întâmplări frumoase, un veac de gânduri bune și 100 de ani de viață trăită cu eleganță.
La mulți ani, Neagu Djuvara!
