„Cexina Catapuxina” – Matei Florian

Despre Cexina Catapuxina nu vreau și nu pot să scriu prea multe. E ca și cum ar trebui să povestesc despre cum simte un om. Și de ce simte. Și pentru cine simte. Ceea ce mi se pare imposibil. Cred că povestea Cexinei o regăsiți în interviu, aici doar vreau să mai las dovezi despre cum Cexina poate schimba vieți. Se visează mult în povestea asta, iar visele sunt pline de sensuri și de simboluri și de oameni și de dorințe și dragoste și de tot ceea ce ar trebui să însemne viață. Într-un fel, visul devine poartă spre interior, poartă care se deschide greu, aproape că te simți nepunticios în fața ei. Dar și când se deschide, revelațiile dau buzna, aproape că te copleșesc. Și ce facem când ne simțim prea mici pentru o lume atât de mare? Ne luăm o lupă! Ah, izbăvitoare alegere!

„Sunt obosit, sunt foarte, foarte obosit, sunt un om obosit. Mă duc la pat, nu mă mai dezbrac, trag plapuma deasupra capului. Mă liniștesc, închid ochii. Sunt copil, sunt sus pe o schelă, îmi caut lupa, găsesc un băț, Cexina Catapuxina, zic, zbor spre o pădure, e vânt, e liniște, plutesc. O văd pe Lavinia, e fericită, e singură, se dă într-un leagăn deasupra pădurii, nici nu mă vede. Nu vreau s-o supăr, o las. Cobor încet printre frunze, e mirosul ăla, de apă, de broaște, de frunze. O văd pe I în iarbă, e singură, suflă în păpădii, bate din palme. Nu mă vede, plutesc ușor, deasupra. Aerul se aprinde, e plin de licurici, foșnește, arde, se umple. E o fată care zboară spre mine, îmi râde, îmi zice Cexina Catapuxina, nu-i văd decât ochii, atât. Întind bățul spre ea, zburăm unul spre altul, un copil, o fată, mai repede, tot mai repede, aproape că ne atingem. Mă trezesc.”

Personajele din „Cexina Catapuxina” sunt I și H, și L, și M și orice altă literă vă trece prin cap. Povestea asta frumoasă este despre oricine vreți, ba cred că e și despre voi. Și cum ar fi să plecați înspre voi și să deschideți ochii și să vă priviți? Luați-vă de mână și intrați într-o altă lume, cea în care-l veți găsi sigur pe Matei Florian. E maestru de ceremonii, ba chiar are și lupa la el. Cine știe, poate îl convingeți să v-o împrumute, fie și pentru câteva minute.

„Maria se oprește, stăm. Are la ea vânt, soare, rouă, pietre, liniște, le desface, mâncăm. Încă un pic. Ajungem. Suntem singuri, suntem sus, ne-am deschis ochii, privim lumea, lumea se trezește încet, bună dimineața. Tăria a numit-o Dumnezeu cer.”

Vă doresc să îndrăzniți să intrați în lumea Cexinei. O să vedeți că e o lume mai prietenoasă decât ați crede. Și nici așa mult curaj nu cere din partea voastră. Doar puțin răgaz sufletesc.

Editura: Polirom