Primisem cartea cu puțin timp înainte de Gaudeamus și mi-am zis în gând „Când să o mai citesc și pe ea?”. Știam cum scrie Matei Florian, îi urmăresc activitatea din publicistica românească, așa că mă așteptam să fie o carte bună. Vezi să nu! A fost și este și va rămâne o revelație. Pur și simplu! Și m-am bucurat enorm citind-o, aproape că am amânat sfârșitul lecturii… Dar rămânea problema interviului. Cum să-i iau eu interviu lui, cel care are atât de multă experiență și e atât de sigur pe el etc. Ca un făcut, am stabilit o primă întâlnire care nu s-a putut realiza (din motive pur obiective). Dintr-odată, toate întrebările pregătite mi s-au părut prost construite și inutile. Bun, stabilim o altă întâlnire, dar întrebările să se lege sau să devină cât de cât coerente, pace. Și am plecat spre Cărturești Verona cu gândul că „fie ce-o fi, iese e bine, nu iese, mă las de făcut interviuri”. Și a ieșit … o poveste. Cea mai frumoasă poveste a mea de când scriu pentru bookhub.ro. Așa că… luați rândurile de mai jos ca pe o poveste, povestea despre cum Cexina Catapuxina a venit pe lume.
PS: pentru fotografie am rugat pe cineva din cafenea să ne-o facă; până și în ea găsesc bucăți din Cexina Catapuxina.
Eu iau Cexina Catapuxina ca pe un manual de supraviețuire afectivă. Este sau nu este?
Este. Dar aici trebuie să fac o paranteză. Ai să observi că îmi plac mult parantezele astea pe care le deschid, nu știu dacă pot să le și închid. Discuția este asta: mi se pare fascinant, dincolo de ceea ce scrii, cum o carte vorbește unui om într-un fel, iar altui om în cu totul alt fel. Cartea îi aparține lui, cititorului, iar cititorul o poate interpreta după chipul și asemănarea lui. Și interpretările astea îmi fac plăcere, pentru că în felul ăsta pot să cunosc și omul din fața mea în funcție de interpretarea pe care el o dă; ele nu sunt adevărate sau false. Știu, prin felul cum îmi construiesc eu cărțile las loc ambiguității și subiectivismului. Nu-mi plac lucrurile concrete, fățișe, explicate, nu-mi place ca felul în care văd eu povestea să fie singura cheie posibilă. Nu, îmi plac interpretările și atunci când construiesc cartea, încerc să o fac deschisă. Când spui că e un manual de supraviețuire, ei, da, este și un manual de supraviețuire. Am vrut prin cartea asta să confrunt un personaj și cu situațiile astea limită ale iubirii, ale vieții, să spun și cum reușești, sau nu, să le duci la capăt.
Dincolo de ineditul titlului se ascunde o lume de interioare umane. Cum este să construiești aceste interioare în care totul vine pe calea simțurilor (a auzului, pipăitului și mirosului)? Cât de greu a fost?
(Paranteza mea: la ora actuală nu se mai studiază zoologie, și cred că tinerii vor simți nevoia să pună mâna pe un dicționar să vadă ce e cu denumirile acestea, mai ales că există o rugăciune splendidă construită în latină.)
Sunt de fapt lucrurile la care vibrezi tu, ca scriitor, ca om. Întotdeauna am simțit cărțile-surori. Cărțile care mi s-au întipărit profund, care au intrat nu în creier, ci în inimă, au fost acelea care au coborât în interiorul oamenilor. Sunt cărți uriașe, pe care le prețuiesc, le admir, le iubesc, dar care sunt construite, și în general așa sunt construite cărțile, pe orizontală, pe lumea asta care ne înconjoară, pe detaliile ei de suprafață, concrete. Sigur că orice carte mare are și interiorul ei, sigur că un scriitor e obligat, ca să spună o poveste adevărată, să coboare și în interiorul personajelor lui, nu doar să le prezinte în exterior. Dar mi se pare, cel puțin în literatura asta care se scrie acum, că, în marea ei parte, lucrurile se scriu la suprafață.
E ca și cum ar fi o frică…
E povestea pe care o cunoaștem, ne ducem, ne întâlnim, avem diferite conflicte, se întâmplă lucruri, tragem o concluzie.
De multe ori aproape că simți spaima scriitorului de a sonda, de a coborî.
Eu am vrut să intru pe dinăuntru. Nu e o chestie deliberată, e chestia pe care am simțit-o. Pentru că așa am simțit-o în momentul acela. Lumea s-a obișnuit să citească o poveste spusă într-un anumit fel. O poveste de asta, pe dinăuntru, tăinuită, cu lucruri tăinuite, cu tăceri, poate părea mai puțin spectaculoasă, sau eu știu… Dar, de fapt, nu mă interesează. Eu am încercat să intru pe dinăuntru, acolo unde ai și fantastic, ai tot.
Da, chiar a ieșit. Lumea asta interioară a ieșit coerentă. Are oamenii ei, are întâmplările ei.
În primul rând, cel mai important lucru, atunci când cobori în interiorul unui personaj este să simți lucrurile astea. Să intri în starea aia. Am spus-o și o repet, pentru că mi se pare potrivit să repet acum: scriu dimineața, în momentul ăla în care nu sunt furat de celelalte zgomote, de întâmplările zilei. Și atunci pot să intru. Pot să văd cu ochii minții, pentru că trebuie să te transpui în personajul ăla; ăla, personajul, trebuie să te locuiască în momentul în care scrii, tu trebuie să vezi cu ochii lui,trebuie să fii acolo în lumea aceea și, mai înainte de a scrie, trebuie să fii în el și să vezi lucrurile care i se întâmplă:plonjezi în altcineva și încep să se vadă lucruri. După aceea revii la viața ta și e foarte bine. Și numai așa pot scrie; atât timp cât am simțit că nu pot intra în personaj sau povestea mă ține la distanță nu am scris. Sigur că poți scrie, pentru că până la urmă ești scriitor profesionist, ai niște ingrediente, ai o tehnică, dar nu mă interesează.
Apropo de personaj, am întrebat mai mulți scriitori dacă-și iubesc personajele. Bănuiesc că n-ai cum să nu-ți iubești personajul din Cexina.
Îmi iubesc toate personajele și asta o să predic, o să propovăduiesc tot timpul. Mi se pare esențial ca atunci când scrii să-ți iubești toate personajele, chiar și pe criminal. Trebuie să dai fiecăruia dreptul la adevărul lui. Asta mi se pare esențial. Nu „ăsta e rău” și dintr-odată încep niște adjective care să-l descrie mizerabil. Trebuie să dai naștere unor oameni care să aibă viață. Cum poți să dai naștere unui om pe care-l disprețuiești din start? Nu-l înțelegi, nu intri în mintea lui. Și trebuie să fii acolo în mintea lui, indiferent ce face; dacă nu le iubești și nu le înțelegi resorturile personajelor, iese o carte slabă. Dostoievski, de exemplu (asta e paranteza pe care o deschid și o închid) avea, clar, personaje care-i spuneau filosofia lui de viață. Dar le trata egal cu personajele care călcau în picioare filosofia lui de viață. Și tu nu știai unde e vocea lui Dostoievski care spune adevărul despre viață, pentru că el lăsa adevăr fiecărui personaj.
Cexina Catapuxina m-a trimis înapoi, m-a aruncat/expulzat în lumea lui Gellu Naum. Și-mi doresc să readuc în lumea de azi bucăți din lumea lui Naum și bucăți din lumea Cexinei Catapuxina și să refac un puzzle care, știu sigur, va fi mereu altul. La fiecare cititor va fi alt puzzle. Este un risc ca puzzle-ul meu de cititor să nu fie același cu cel la care te-ai gândit tu ca scriitor?
Aici ne întoarcem la începutul discuției. În general îmi scriu cărțile ca omul să-și facă propriul puzzle; dau indicații, sugerez, dar dacă cineva are are altă soluție, foarte bine, nu văd în asta un risc. Important este ca romanul ăsta sau povestea asta să capete în final o imagine coerentă, să se creeze ceva din piesele alea de puzzle. Că vorbeai de Naum și de Zenobia, mi se pare extraordinar că pomenești (de el și cartea lui), pentru că din lumea aia îmi trag personajele. Și nu pentru că mi-aș asuma-o și aș încerca să fac și eu la fel, un soi de imitație, ci pentru că e vorba de suroritate. Când l-am citit pe Naum am zis: „Wow! Exact ceea ce simt!”. Și sigur că e altfel. El își trăgea Zenobia din el însuși, eu îmi trag Cexina din mine însumi, dar punctul de pornire e similar și-mi pare foarte mișto, până la urmă, faptul că ai făcut paralela asta. Din punctul ăsta poți construi lumi. Iar puzzle-ul… am rezolvarea lui, dar nu țin să explic rezolvarea.
Cum crezi că va fi relația Cexinei Catapuxina cu cititorii ei? Cititorii trebuie să îngurgiteze mesajul trecând prin toate etapele (ou – omidă – crisalidă – fluture)?
Nu cred că e vorba de mesaj. Ceea ce-mi propun eu e un lucru foarte brutal: să-l duc acolo. Să trăiască! Se descurcă citind, îi dau firul narativ, îi dau povestea, dar cititorul meu ideal e cititorul care prinde transa pe care eu i-o înmânez. Cartea asta așa a fost construită, așa mi-am dorit să intre, ca pe un soi de transă în care intri și o trăiești. (da, eu așa am citit-o!) Ei, dacă cineva prinde unda aia de vibrație și se duce cu ea, înseamnă că am reușit.
Am citit opinii ale unor cititori care spuneau că romanul se citește greu. Mie nu mi se pare. Eu chiar am citit-o în transă.
Și mie mi se pare că se citește oarecum greu, dar știi de ce? La un moment dat, poate că densitatea ei, dacă o citești cu adevărat, te determină să simți nevoia să pui pauză: stai că mă întorc puțin la viața mea, am de văzut un film și atunci…
S-ar putea să fie o problemă: oamenii nefiind obișnuiți să-și asculte și să-și folosească simțurile, se cam simt izbiți.
Da, vreau să-mi proiectez cititorul acolo, să vadă cu ochii lui personajul.
Cexina Catapuxina îi va cuceri și pe vechii tăi cititori? Mizezi și pe cititori noi?
Cred că da. Nu mă gândesc la cititori în general. Nu știu cine sunt cititorii. Îmi dau seama că există niște oameni care simt tipul ăsta de a povesti și de a intra în lume. Cărțile sunt cumva surori, în esența lor, în seva lor intimă. Nu cred că cineva care a citit Și Hams și Regretel nu va simți cumva aceeași lume și aici, același univers senzorial. Dar nu e nevoie să fi citit înainte Și Hams și Regretel ca să înțelegi Cexina Catapuxina.
Miza este de a spune o poveste cât mai aproape de autenticul pe care îl simt, nu de a câștiga cititori. Dacă eu știu că ceea ce am scris e cu adevărat ceea ce am simțit, sunt împăcat. Dacă pierd cititori, iar sunt împăcat. Ceea ce am scris a fost de-adevăratelea și nu mai am problema asta.
Matei Florian și Cexina Catapuxina – cum a fost procesul creației: epuizant, s-a scris repede, s-a scris de la sine?
Nu întotdeauna construiești, e și una și alta. Eu numesc lucrul ăsta magie. E magia când te dedublezi în personaj, intri în personaj și poți vedea ușor, se scrie ușor. Dar e și o matematică, construcția care nu trebuie niciodată lăsată la vedere. Tu cititor, nu trebuie să știi că scriitorul a construit. Trebuie să fie curgerea aia, flow cum se zice acum, curgerea aia continuă. E o compilație de două lucruri aici.
Cartea asta, Cexina Catapuxina, chiar curge.
Asta mi-am și propus. Să fiu tot timpul în personaje.
Nu simți spaima aia că-ți pierzi personajul din mână?
Nu se poate fără spaimă, e imposibil să n-o simți Dar la un moment dat îți faci exercițiile (fiecare pe ale lui) și revii acolo.
Magia trebuie pregătită.
Da, așa a fost. Mi-a trebuit o perioadă să mă liniștesc, în care să mă curăț. Au trecut 7 ani de la ultima carte. Dar asta e o discuție strict socială, de ce a trebuit să treacă 7 ani ca să scriu din nou o carte.
Viața Cexinei Catapuxina durează prea puțin, din punctul meu de vedere, pentru a mă bucura pe deplin de existența ei. Cum este să scrii o carte despre care știi sigur că va fi percepută în atâtea feluri și va fi o percepție efemeră, se va suprapune peste ea experiența?
Mă gândesc la asta când scriu, am feed-back-ul ăsta, nu întotdeauna, dar îl mai am. Mi se pare interesant. Caut pe omul care să înțeleagă cum am scris. Mă bucur când găsesc pe cineva care a rezolvat puzzle-ul în felul meu.
Cu Cexina Catapuxina la braț putem învăța să trăim în pace? Buna înțelegere să plece de la mine, întâi să mă cunosc pe mine, după aceea pe celălalt. Cum să fac să-mi reușească asta într-un oraș sufocant? (întreb asta pentru că sunt foarte multe divagații în carte, când cititorul se trezește brusc într-o lume pastorală, ca și cum personajul central ar fi fugit în goana cea mare din oraș)
Cum fentăm orașul? Îl fentăm apropiindu-ne de el. Atât timp cât îl disprețuim, și-l repudiem, și-l considerăm urât, n-avem nicio șansă să scăpăm de sufocarea lui. Dar dacă ne agățăm de oraș într-un fel mișto, dacă-i găsești părțile plăcute, și alea stridente nu o să mai fie stridente. Trebuie să vezi în fiecare colț al orașului ceva care să te atingă pe tine. Nu știu, eu văd rufele pe sârmă, bărbatul care își bate covoarele.
Mie mi-a plăcut foarte mult că personajul principal are ritualuri. Eu am impresia că pe el ritualurile astea îl salvează. Sunt ca un fel de refugiu al lui.
Sunt un refugiu, și toate lucrurile astea cumva se leagă. Pentru că toată povestea are și tenta asta de magie, se duce într-o zonă tulbure, mlăștinoasă, magică, în care lucrurile sunt bune și rele laolaltă, se împletesc. Ei, ritualul vine din zona aia. Asta, iarăși, e un substrat al cărții pe care am vrut să-l spun undeva, dedesubt, că toate lucrurile astea fac parte și dintr-o lume magică, dar e o lume în care poți coborî. Ritualul de acolo vine, din zona aia magică.
Orașul Cexinei este un oraș utopic, o distopie, un univers paralel?
Cititorii vor vedea că nu există denumiri de așezări sau orașe, ele (denumirile) nu contează. Sigur că în momentul în care am construit am avut în minte niște locuri, care se pot recunoște vag, ici și colo, dar nu m-a interesat. Și în general, poveștile pe care le scriu nu țin de concret, de imediat și atunci la ce bun numele? Vei recunoaște, sigur, ce oraș vrei tu să recunoști, pentru că niște date sunt lăsate special acolo.
Exact ca și la Gellu Naum.
Nu contează lucrurile astea. Mizele mele sunt cu totul altele și un alt soi de povești, denumirile astea țin de o lume realistă, care n-are legătură cu cartea mea, până la urmă.
Matei Florian, scriitorul, mai are lupa aceea pe care personajul principal o pierde undeva, spre sfârșitul cărții?
Matei Florian se luptă în fiecare zi să aibă lupa asta la el. E o luptă continuă să ții lupa asta, nu e o chestie în posesia ta, nu e ceva sigur, „Doamne, văd lumea diferit, o văd mărit pentru că eu sunt omul care am lupa!”. Nu, o pierzi și o regăsești în fiecare zi și te lupți pentru lupa aia cu care să vezi lumea asta. Dacă cineva crede că o are, se înșeală amarnic.
Un singur personaj masculin și vreo trei personaje feminine care gravitează în jurul lui. Vorbim de alegeri, de moduri de a iubi? E un model replicabil?
În viață? Absolut! Trăim vieți complicate, nici măcar viața bunicilor noștri nu era așa idilică. Doar că atunci era mult mai greu să accepți că poți divorța, că poți înșela, lucrurile astea nu se spuneau, oprobriul public era mai mare. În lumea asta în care trăim dați-mi un cuplu fericit de la tinerețe până la adânci bătrâneți și eu scriu un roman despre el, un cuplu fericit nonstop, care să nu fi trecut prin tentația înșelării, care să nu fi trecut prin certuri, părăsiri. Asta e lumea. Cu asta ne confruntăm în iubire. Iubirea te pune întotdeauna în situații limită.
Și încă ceva, am remarcat că numele personajelor sunt pomenite cu greu. La un moment dat mă și enervasem că nu știam cum îl cheamă pe el.
Intenționat nu am spus numele. Numele sunt spuse cu greu. Personajul masculin spune la un moment dat că s-ar putea să nici nu te cheme așa. N-avem nevoie de nume, avem nevoie doar de simțuri.
Mulțumesc, Matei Florian! Și-ți doresc să ai parte de dimineți cu multă liniște!
Foto din arhiva autorului.
