Ce facem aici, ne târguim? Despre „Casa fără sfârșit” și nevoia de povești a copiilor

Ca să rămână funcționali (citat din Cătălin Pavel), adulții au nevoie să-și hrănească copilăria cu povești. Ceea ce, se pare, uită cu desăvârșire, părinții timpului prezent. Copii fără copilărie, intrați mult prea devreme în malaxorul social și obligați să se confrunte mult prea devreme cu problemele adulților din jur, care nu-i privesc, dar le afectează profund evoluția. Ne grăbim să le facem educație sexuală, dar uităm că așa le răpim visurile și dreptul de a copilări. Îi expunem la tot felul de situații cu potențial foarte ridicat de pericol pentru ei și uităm să le conservăm dreptul la naivitate și candoare, răpindu-le, astfel, fără drept de apel, copilăria. Poveștile scrise astăzi pentru ei au prea puțină miză estetică, iar accentul pe trebuie (trebuie să le spunem, trebuie să știe despre asta ori asta) distruge orice șansă de conciliere. Nu, nu-i facem mai puternici expunându-i la problemele adulților și nici nu-i pregătim mai bine pentru viață trimițându-i la concursuri de „cine știe, câștigă”.

Când am văzut coperta cărții, m-am aventurat în descifrarea desenului acesteia; când am citit povestea muntelui cu uși, mi-am dat seama cât de aproape am fost, dar în același timp, cât de departe de subiectul cărții. Toate presupusele mele descifrări au legătură cu lumea mea, nu cu lumea Sarei și a lui Rémy, cu alte cuvinte, am pierdut copilul pe drum. E o greșeală frecventă la adulți, cei care se grăbesc să încorseteze mintea copilului îngrădindu-i dreptul de a visa cu tot felul de stereotipuri și formule de succes. De aceea, unii părinți sunt falși când citesc povești copiilor și nu oricui îi este dat să scrie literatură pentru copii. Lui Cătălin Pavel i-a ieșit în povestea, chiar dacă pe alocuri se mai găsesc unele expresii improprii vârstei (logica secretă a acelor îmbrățișări, tata era prea optimist sunt două exemple). Nu știu cum s-a scris cartea, în ce ritm sau din ce motive (dincolo de afirmația autorului într-un interviu radio, că propunerea cuiva din editură stă la baza acestui proiect poate fi orice); e dreptul autorului, până la urmă, să se ascundă bine de tot în spatele intrigii și a personajelor născute dintr-o imaginație pe cât de debordantă, pe atât de bine hrănită cu multe, foarte multe povești. Știu, însă, că Muntele cu uși (da, da, cu uși, nu cu urși) este o poveste scrisă foarte bine, care satisface exigențele celui mai pretențios editor de carte pentru copii (apropo, cred că vor fi câteva traduceri ale acesteia, nu se poate altfel), o poveste născută din opoziția clasică bine/rău, dar în care cunoașterea și revelația descoperirilor directe, neintermediate de adulți joacă un rol important.

Da, există cei care fac ceva bun din așteptarea lor și cei care nu fac nimic din ea, așa cum bine spune la un moment cineva în carte, dar tot din carte, micii cititori vor afla că:

Fără un pic de aventură, nu prea ai ce face cu înțelepciunea.

Uneori prea multă speranță îți consumă puterile.

Maturitate înseamnă să nu mai dai așa mult din mâini și din picioare.

Iubirea era ca apa mării.

Lucrurile cele mai importante pentru tine sunt cel mai greu de ghicit pentru ceilalți.

Scuzele tale mă dor.

Cronologia – ca o sârmă de întins rufe, pe care sunt prinse, în ordine, întâmplările – și rămân în ordinea asta, oricât de tare ar bate vântul.

Curajul ei era acum pe jumătate praf și pe trei sferturi fum.

Aceleași lucruri pot să fie adevărate dacă le spui unui coleg de școală, dar să nu mai fie adevărate dacă le spui într-un imens glonț de cărămidă.

Când ați citit, voi, adulții, o poveste cu atât de multe propoziții care să-ți rămână în minte? Când v-ați surprins întârziind pe pagina unei cărți tocmai pentru că ați dat peste un astfel de citat? Căutați pe ușa frigiderului și vedeți dacă printre bilețelele cu urgențe găsiți și o astfel de „pildă”. Nu veți găsi, oricât de mult ați insista în căutări, pentru că în ultima vreme, în literatura română găsim povești despre orice, dar mai puțin despre înțelepciune și curaj. Sunt două din calitățile pentru care Sara trebuie să învețe să deschidă ușile muntelui, iar drumul parcurs e asemenea unei poteci care urcă, când mai plăcut și la vedere, când mai sinuos și periculos. În Muntele cu uși avem și cămila de pluș Zaibaq (oh, dreptul copilului la joacă!), avem și o mumie (cum altfel, că doar scriitorul e arheolog de meserie!), dar avem și o cămilă arogantă, pe numele ei Orbikon și, bineînțeles, îl avem pe Rémy. E un curaj în sine să scrii o poveste pentru copii în care vocea naratoarei să nu fie vocea personajului principal (Sara), dar lui Cătălin Pavel nu-i lipsesc nici curajul și nici darul povestirii.

Oana Ispir a ilustrat perfect povestea scrisă de Cătălin Pavel și mi-ar plăcea să aflu că mulți copii vor găsi acuarele și pensule și se vor apuca de desenat după ce-ai citit cartea. Dincolo de spaima multora dintre artiștii timpului prezent (perfect justificabilă, dacă ne gândim la invazia AI-ului în viețile noastre) că nu va mai fi nevoie de ei în curând, rămâne dialogul dintre cititori și autor, intermediat perfect de ilustratoare. Dezvoltarea creativității copilului începe cu punerea imaginației la treabă, ori asta nu se poate dacă nu e hrănită constant cu imagini, picturi și desene, care mai de care mai frumoase. Muntele cu uși rămâne, din acest punct de vedere, o pledoarie pentru dialog.

Ah, bretele! Se aude câteva ori, am spus bine, nu se citește în Muntele cu uși. Pe cât de neașteptată e exclamația, pe atât de savuroasă. E un clu al poveștii de care Cătălin Pavel se folosește cu succes, pentru că, nu-i așa, poveștile trebuie să fie și amuzante. După ce vedeți ce e cu ușile și dacă se deschid sau nu, întrebați-l pe autor pe când următoarea carte pentru copii. Pentru că, știu sigur, o să mai vreți povești bine scrise și frumos ilustrate.

Muntele cu uși de Cătălin Pavel