Pe 19 iunie, Vasile Ernu scria pe Facebook un text destul de lung pentru o rețea de comunicare online și, în același timp, cu suficient de multe cuvinte trigger, încât să atragă atenția utilizatorilor rețelei. În postarea respectivă mi-a atras atenția numele regizorului de teatru, David Schwartz. Habar n-am cât teatru a văzut Ernu la viața lui, nici câte piese de teatru (mai vechi sau mai noi) a citit, de aici și întrebarea ivită pe loc în mintea mea: în ce calitate a scris acest text? Din păcate, nu doar că a reușit să atragă oprobiul unei bune majorități a moldovenilor (intelectuali, implicați în viața culturală a Moldovei, nu neapărat susținători ai Maiei Sandu), ci a reușit să se discrediteze definitiv ca voce cu autoritate (și imparțialitate) în spațiul public.
<<Aventurile lui David Schwartz la Chișinău – dacă e adevărat e tragic
—-
David Schwartz – regizor-dramaturg este probabil cel mai greu nume din domeniul teatrului documentar și politic din România.
Îl știu pe David de mulți ani – am văzut cam tot ce a lucrat. Multe spectacole nu doar că le știu dar am fost apropiat de procesul lor. Am făcut nenumărate discuții și interviuri. Interesul lui pentru teme sociale, sensibile, durute sunt deja prea cunoscute. Până și fiul meu a jucat în ceva teatru radiofonic la el pe o piesă de Brecht. Lucrează mereu cu echipe de actori și de documentariști excepționali.
Nu cred în oameni sfinți – mai ales în zonele de creație – dar nu știu să fi fost cineva care să fi pus la îndoială profesionalismul în materie de teatru sau deontologia lui profesională.
Când mi-a spus că merge la Chișinău să lucreze cu teatrul Luceafărul m-am bucurat. El mai lucrase cu Teatru-Spălătoria, mai făcuse ateliere dar acum era cu un teatru oficial, de stat.
Se anunța un spectacol important: spectacolul ”Invizibil” la Teatrul Luceafărul din Chișinău de David Schwartz. Temă durută: corupția.
Se anunța premiera în această primăvară. Până în ultimul moment piesa era anunțată: când totul era aproape gata și premiera se vedea în zare ceva s-a întâmplat.
David povestește – dacă el are dreptate atunci lucrurile stau foarte grav. Ar fi primul caz după căderea comunismului când o piesă este scoasă din repertoriu pe baza unei intervenții politice. Simplu spus – cenzură de cea mai joasă speță.
Sunt tentat să fiu dur dar cum eu însumi am trecut zilele astea printr-un proces de calomnie și intimidare făcute de un ONG apropiat și finanța de putere: mă abțin. Nu vreau să pară răzbunare. Sunt lucruri diferite și trebuie să fim raționali și analitici și să nu dăm frâu isteriei. Urăsc ideea de răzbunare – sunt pentru dreptate, echitate: greșești – plătești.
Aștept cu mare interes poziția celeilalte părți: poziția Teatrului Luceafărul.
După care voi trage o concluzie și voi scrie.
Cert este că după acest caz la Chișinău nu va mai călca picior de regizor important din România să monteze ceva mult timp: oamenii nu vor să se riște și să piardă timp cu povești din acestea. Tocmai m-au rugat cei de acolo să fac “lobby” la Radu Afrim să monteze la Chișinău. Ce să mai zic? Cald, cald – fierbinte!
Eu sper că Teatrul Luceafărul să găsească o soluție și să depășească acest impas. Dar înțeleg: e an electoral și acolo.
Aventura lui David Schwartz la Chișinău o puteți citi pe Platzforma – link comentarii. (Vasile Ernu, 19 iunie 2024)
Slava Sambriș e regizor și director artistic al Teatrului Republican Luceafărul din Chișinău, destul de cunoscut în mediul teatral românesc pentru spectacolele pe care le-a realizat de-a lungul anilor; David Schwartz e cunoscut pentru vederile sale de stânga (chiar extremă stânga) și s-a remarcat prin spectacolele de teatru documentar (sintagma nu-mi aparține). I-am văzut în 2021 București Livrator, spectacolul Teatrului Masca; la ora actuală i se joacă Caracatița și Criza. Kit de supraviețuire, tot la Teatrul Masca. Nu sunt spectacole care să impresioneze prin dimensiunea estetică, pe Schwartz nu-l interesează acest aspect, ci doar dimensiunea ideologică. Dacă ajungi să-i vezi un singur spectacol îți dai seama că discursul lui artistic este puternic amprentat de orientarea politică de care nu se dezice nicicum. De aici și mirarea mea, inițială: de ce să-l inviți pe Schwartz să monteze un spectacol de teatru politic (el îi spune teatrul documentar) la Luceafărul? Din argumentul postat tot pe Facebook (văd că războaiele se poartă pe această rețea de comunicare, dacă mergeți pe tweeter sau alte rețele, nici vorbă de acest conflict) de Sambriș se deduce că acesta și-a dorit o înnoire a repertoriului. Tema era generoasă, corupția, dar și riscantă, deopotrivă. Schwartz se apără și face și el o postare pe puncte, din care se deduce că el n-ar avea nicio vină (cum altfel?). Mai sus aveți postarea lui Vasile Ernu, iar mai jos găsiți fragmente din cele două postări invocate, cea a lui Sambriș și cea a lui Schwartz.
<<Peste un an a început lucrul la proiect, mai întâi s-a colectat material, s-au realizat interviuri. Apoi a venit regizorul, care a prezentat un draft de text. Precizez că draftul nu a fost prezentat directorului artistic al teatrului, adică mie, prezența mea a fost ignorată, nu știu, presupun că pur si simplu i-a scăpat acest detaliu. Textul a fost expediat mai întâi scenografilor și apoi s-a făcut o lectură cu actorii. Reacțiile vizavi de textul prezentat au apărut imediat după prima lectură. Scenografa Stela Verebceanu a avut o discuție în contradictoriu cu regizorul în care și-a exprimat poziția. Mai târziu m-a sunat doamna consilieră Angela Brașoveanu, să mă întrebe ce s-a întâmplat. I-am povestit că am invitat un regizor, că se lucrează la un proiect de teatru documentar, că s-a făcut un draft de text la care trebuie să se lucreze, apoi ne-am spus la revedere și atât.
Subliniez, nu a fost nicio amenințare, și nicio restricție din partea dumneaei sau indicație! A fost un apel personal, de la o persoană cu care mă cunosc de foarte mult timp. David știe foarte bine cum s-a întâmplat și ce am discutat, i-am spus că apelul telefonic a fost o discuție care nu are scopul să influențeze procesul de lucru, este o clarificare a unor aspecte ce țin strict de relațiile interumane. Aceasta a fost singura discuție telefonică și singura comunicare despre proiect cu o persoană din afara teatrului.
Apoi am primit și eu textul și nu m-am declarat „încântat” așa cum afirmă regizorul, am zis că în ideea unui draft, textul este ok, îmi place, doar că sunt câteva momente care nu mi se par în regulă. Regizorul mi-a promis de mai multe ori ca textul va fi redactat în așa fel încât să fim protejați.
În calitate de director artistic nu am dreptul să mă implic în procesul de creație al artistului invitat, pentru că acest lucru poate fi perceput ca o imixtiune în procesul și libertatea lui de creație, dar și o lipsă de respect și încredere față de invitat. Am așteptat predarea spectacolului, voiam să văd un șnur cap-coadă împreună cu Consiliul Artistic al teatrului și să ne putem formula o părere, dar, din păcate, nu a avut loc predarea spectacolului. Apoi au apărut reacții din partea majorității actorilor implicați în proiect, care și-au exprimat dezacordul cu regizorul. I-am sfătuit pe actori să-l convoace pe regizor la discuții. I-am încurajat să vorbească despre asta. Am vorbit și cu regizorul, l-am preîntâmpinat că actorii nu rezonează cu viziunile dumisale politice și e cazul să aibă o discuție cu ei în care să înțeleagă dacă merită de continuat sau nu. Discuția din păcate nu a avut loc.>> (Slava Sambriș, 21 iunie 2024, postarea integrală o găsiți aici)
*
<<1. Sambriș susține că „îmi văzuse mai demult câteva producții”, sugerând că mă cunoștea vag. Acest lucru este fals, noi lucrând împreună la workshopul de documentare din 2012 organizat de Teatru-Spălătorie pentru spectacolul meu de la Chișinău, Sambriș participând și dând feedback, ca singur invitat, la vizionarea internă a spectacolului respectiv în 2013 și fiind invitat de Stagiunea de Teatru Politic, ca parte din echipa Spălătorie la București în 2014, pentru a juca spectacolul Clear History de Nicoleta Esinencu. Deci nu eram tocmai cineva cunoscut superficial sau din auzite.
2. Sambriș acuză, conspirativ, că nu i-am prezentat lui primul draft de text, în calitatea sa de director artistic. De fapt, i-am trimis draftul la fix o zi după ce l-am trimis către teatru la tipărire, l-am citit cu actorii și actrițele și l-au citit scenografii (2 respectiv 3 martie). Nu am considerat oportun să îi trimit draftul înainte, pentru că aveam emoții și voiam să aud o dată „cum sună”, dar și pentru că directoarea generală, superioara ierarhică a lui Sambriș, Vitalia Grigoriu juca oricum în spectacol, deci conducerea a auzit textul la prima lectură.
3. Sambriș poate nu s-a arătat „încântat” de text, dar a spus că îi place mult convenția pe care am ales-o și nu a făcut nicio observație punctuală asupra unui moment sau aspect din text care „nu i se pare în regulă”, căzând doar de acord să scoatem numele de persoane și să mai scurtez la lucru.>> (David Schwartz, 21 iunie 2024, postarea integrală o găsiți aici).
Comentarii pe marginea textelor nu fac, sunt prea evidente în conținutul lor explicit și nici nu încerc să vă conving de evidența că se confruntă două tabere care n-au nici măcar un punct în comun. Despre altceva vreau să vă vorbesc, în schimb. Din multitudinea de atitudini pro unul sau celălalt, mi-au atras atenția câteva lucruri, care mă pun serios pe gânduri. Primul aspect: nimeni n-a citit textul, pentru că nimeni n-a văzut textul cap-coadă. Niciunul dintre cei care au luat atitudine și s-au grăbit să fie de partea lui Schwartz, ceea ce mi se pare cu adevărat îngrijorător. Suntem în secolul în care democrația ar trebui să dicteze luarea oricărei decizii care devine operantă în spațiul public și iată că toți aruncă cu acuze, dar fără să se fi citit textul care a provocat conflictul. Al doilea aspect este provocat de atitudinea lui Ernu, care lasă de la bun început să se înțeleagă că Schwartz e fără pată, deci toți ceilalți, implicați sau afectați direct de conflict, ar fi vinovați. Nu doar că e o manipulare fără echivoc aici, dar mai este asociată și cu o propagandă deșănțată. Recunosc, inițial am zâmbit ironic, pentru că mi-am adus aminte de glumele care se fac pe seama lui Ernu legate de prima lui carte, intitulată Născut în URSS. Ce m-a mirat n-a fost atitudinea scriitorului basarabean, cât persoanele care au ținut cu tot dinadinsul să spună ceva despre subiect: foarte mulți oameni care nu cunosc mediul teatral românesc și/sau moldovean, nu profesează în domeniu, n-au văzut nici măcar un spectacol montat de Schwartz etc. Evident, nici vorbă să citească textul, căci, nu-i așa, ia-l de unde nu-i. Între timp, am înțeles că va apărea în Observator Cultural, grației Iuliei Popovici (nicio surpriză din acest punct de vedere, cunoscătorii știu la ce mă refer). În al treilea rând, din marea de voci care s-au grăbit să-l acuze pe Sambriș sau, mai rău, să-i acuze pe actori pentru că s-au dezis public de Schwartz, se remarcă câteva, despre care nici gând să-i fi știut implicați în viața politică a Republicii Moldova. Las aici două fragmente grăitoare în acest sens, primul e al unei scriitoare și jurnaliste basarabene, Irina Nechit, cel de-al doilea este al unei doamne care a lucrat cinci luni ca secretar de stat în guvernul moldovean și care și-a dorit postul de ministru al culturii.
<< Să faci un spectacol despre Corupție și el să nu aibă conotație politică? Nonsens. Nu sunt politicienii cei mai corupți? Procesele cu cele mai grave cazuri de corupție nu-i au drept protagoniști pe politicieni? Te apuci să faci un spectacol despre hidra corupției și vrei ca el să nu fie politic? Regizorul de ce a fost de acord cu acest punct? Trupa de ce s-a apucat de tema respectivă dacă preferă să iasă curățică din ea?
Problema e că în R. Moldova nimeni nu vrea să facă teatru politic. Au fost montate, ce-i drept, câteva spectacole cu tentă politică, dar în ele sunt abordate subiecte din trecut. Subiecte care au rămas în urmă și despre care ai voie să vorbești, nu riști nimic.
Iar despre temele acute de azi care, firește, se intersectează cu politicul, e de preferat să taci, pe o scenă de teatru. Mai bine faci spectacole despre femei, despre dragoste, iarăși despre femei (de dorit să arăți cât sunt de proaste), apoi iarăși despre dragoste, despre visare, despre stele, despre gaițe, despre relația de cuplu și așa mai departe. Cei mai curajoși montează clasici strecurând câte o aluzie, fină, delicată, la ziua de azi.
Ne temem să atacăm ziua de azi. O lăsăm pentru altădată. N-o abordăm că să nu tulburăm apele peisajului cultural stătut.>> (Irina Nechit, 21 iunie 2024)
*
<< Ieșirea publică a actorilor de la Luceafărul este cusută cu ață albă. Sambriș a dat-o în bară, iar ca să iasă el la mal își îneacă întreaga trupă. Imaginea teatrului, împreună cu calitatea omului de cultură de la Chișinău, e din nou strictă [n.m. cred că a vrut să scrie stricată] în fața colegilor din România. Reamintesc de 2022, când nefericitul Petru Hadârcă a aruncat în aer concursul de la Teatrul Național din București, pentru a executa o comandă politică.
Sunt solidară cu bunul simț și asumarea responsabilității.
Angela Brașoveanu trebuie concediată pentru telefoanele pe care le dă din 2020 până-n prezent, pentru capturarea sectorului cultural și pentru lipsa de rezultate ale președintei Republicii Moldova ca ocrotitoare a artelor, așa cum am sperat că va fi când i-am oferit votul.>> (Victoria Nagy Vajda, 22 iunie)
Gustul amar al polemicii este dat de faptul că teatrul s-a pierdut pe drum. Nimic despre artă, totul despre idei politice, ideologii, angajamente etc. Unii se declară apărătorii democrației, alții reclamă abuzuri și falsuri; unii se cred îndreptățiți să transforme teatrul în platformă de afirmare ideologică, uitând că realismul socialist a făcut ravagii în anii ’50-’60 ai secolul trecut (în România și Basarabia, deopotrivă). Slava Sambriș a greșit invitându-l pe David Schwartz să facă un spectacol la Teatrul Luceafărul din Chișinău, pentru că se pare că nu știa/nu avea habar despre cum a evoluat acesta în ultimii ani. Dincolo de toate acestea, este mai evident pentru toți că e din ce în ce mai greu pentru iubitorul de teatru să vadă un spectacol bun sau foarte bun, fără să fie corupt din punct de vedere politic. Da, teatrul trebuie să fie (și a fost dintotdeauna) oglinda societății, ca orice altă artă, de altfel. Dar de la marii clasici la ideologii momentului pare că substanța s-a epuizat totalmente, la cea artistică mă refer.
