Am plecat mai devreme decât planificasem, țineam mult să văd Fiul, regia Mădălin Hâncu (Teatrul German de Stat Timișoara), fie și pentru că în varianta Teatrului Regina Maria din Oradea joacă un tandem tată-fiu care există și în realitate (și care impresionează la fiecare nouă reprezentație). Probabil că o să-l văd cu altă ocazie, mi se întâmplă destul de des să mi se îndeplinească dorințele când mă aștept mai puțin.
În programul ediției a IV-a a Festivalului Internațional de Teatru New Wave, organizat de Teatrul de Vest Reșița, în ultimele sale zile, au mai fost alte două spectacole, pe care le-am văzut „la ele acasă”, adică la teatrele care le-au asigurat producția. E adevărat, e adevărat, e adevărat (regia Alexandru Mâzgăreanu, producție Teatrul Act) m-a impresionat atât de mult, încât trăiam cu senzația că l-am văzut recent, când colo, cronica e din decembrie 2022. Am recitit cronica și-mi mențin ideea, spectacolul e din categoria care trebuie văzute de cât mai multă lume, dar însoțite și de niște dezbateri, care să lămurească foarte bine contextul istoric al evenimentelor povestite în piesă; genul de text greu, dar nu și greoi, foarte dens în informații, șocant pentru cei care cunosc prea puțină istorie. Celălalt spectacol, Avarul, al trupei teatrului din Petroșani, l-aș revedea, fie și pentru că rar o combinație text-scenografie-costume atât de eficientă. Un pragmatic rafinat în ani de studii, Mc Ranin, regizorul spectacolului, este conștient că un efect vizual puternic salvează un text uitat sau abandonat în cufărul istoriei teatrului, după cum același efect vizual poate îmbogăți la nivel de metaforă producția în sine. E și aici o lecție de asumat de către generațiile de tineri creatori, care se grăbesc și ratează vizual multe producții, dintr-o superficialitate deloc sancționată de profesorii sau mentorii lor. Așa se face că memoria timpului prezent este mult mai infidelă decât ne place să credem.
Emilia Bebu, Mihaela Teleoaca și Florentina Țilea – E adevărat, E adevărat, E adevărat! @Adi Bulboacă
Spectacolul regizat de Alexandru Mâzgăreanu și montat la Teatrul Act are în distribuție trei actrițe care formează un trio foarte bine sudat. Ele alternează rolurile – sunt când jurați, când martori, când acuzatul Agostino Tassi. Schimbul de personaje se face prin intermediul elementelor de costum și cu ajutorul schimbării poziției în scenă. Triunghiul format din cele trei actrițe devine un triunghi al interdependențelor; mărturia vine ca răspuns la întrebări extrem de dure, care dacă sunt scoase din contextul social specific par grotești cu adevărat. Dar cele trei actrițe se achită admirabil de sarcini, astfel încât niciunul din personajele pe care și le asumă nu sunt nici ridicole, nici nefirești. Emilia Bebu, Mihaela Teleoacă și Florentina Țilea nu lasă sala să respire preț de o oră și jumătate, nu există timpi morți și nici momente care trenează. Scenografia este minimalistă – un cufăr din care ies la iveală elemente de costum sau mărturiile și un perete pe care se desfășoară pânze supradimensionate cu tablourile celebre pomenite în timpul procesului. Costume care favorizează schimbul rapid de personaje și muzica care ancorează procesul în epocă. O muncă de detaliu căreia Alexandru Mâzgăreanu i-a dat o finalizare excelentă, astfel încât spectacolul ca întreg impresionează, naște întrebări și ne determină să gândim altfel istoria, să ne raportăm altfel la istoria mică, cea a oamenilor care n-au făcut politică, dar care au determinat schimbările politice. (Dezvrăjirea lumii sau ce ascunde vălul pictat, 18 decembrie 2022)
*
Avarul rămâne, de departe, spectacolul preferat din tot ce-am văzut până acum. Cu o scenografie minimalistă, în fapt niște pereți mobili, supradimensionați, din foi de tablă găurite în partea superioară, Avarul aduce în fața spectatorilor o satiră mai vie ca niciodată. Costumele merită trecute într-o istorie a costumului teatrului românesc, ceea ce n-ar trebui să mire pe nimeni, pentru că Mc Ranin a fost premiat de mai multe ori pentru costumele realizate de-a lungul anilor. Trupa a jucat cu poftă, cei din distribuție și-au asumat rolurile și chiar dacă pe alocuri n-am înțeles unele decizii regizorale, spectacolul e cu priză la public. Muzica și mișcarea scenică au subliniat perfect fiecare replică în parte, astfel încât nimic din morala textului nu s-a pierdut pe drum. Molière rămâne un titan al dramaturgiei, orice ar fi. (La aniversarea unui teatru – de la teatrul muncitoresc la teatrul timpului prezent, 10 decembrie 2023)
În programul festivalul de teatru reșițean s-au mai regăsit concertul susținut de Cári Tibor și violoncelistul Szabó J. Attila și concertul lui Ag Weinberger. Cári Tibor este unul dintre cei mai buni compozitori (care activează în România) de muzică de teatru, un excelent cunoscător al universului teatral românesc, el are la activ colaborări cu mulți regizori români sau străini, reușind de fiecare dată să individualizeze sonor producția teatrală. Despre Ag Weinberger nici nu mai are rost să spun ceva, chiar îi invidiez pe cei care au putut să-l audă live. Cartea lui Mimi Brănescu (Șase piese, un autor) recent apărută la Humanitas, o recomand și celor care n-au citit niciodată un volum de piese de teatru, chiar reușește ceva ce puțini înțeleg: familiarizarea cu un text dramaturgic și însușirea ideii că un spectacol valoros are la bază un text foarte bine scris.
Teatrul de Vest din Reșița a propus în cadrul festivalului o premieră – Slugă la doi stăpâni – în regia lui Ernő Tapasztó. Jucat în aer liber, pe o scenă amplasată în fața teatrului, spectacolul are dinamică excelentă, care scoate în evidență pofta de joc a trupei. Merită o mai bună vizibilitate actorii trupei, pentru că au potențial și motivația nu poate ține la nesfârșit. O trupă crește și își consolidează succesul la public dacă lucrează cu regizori valoroși și dacă intră într-un circuit teatral, astfel încât să se facă cunoscută confraților, dar și publicului, deopotrivă. Aici este și rostul unui festival (de teatru) – cunoașterea mediului teatral, vizionarea spectacolelor despre care se scrie sau/și vorbește. Sper ca, încet, încet, să se formeze o comunitate a iubitorilor de teatru la Reșița, un teatru nu poate evolua în absența acesteia.
Închei acest text regretul că n-am reușit să văd integral ediția a IV-a a festivalului de teatru organizat de Teatrul de Vest, dar cu bucuria întâlnirii cu o mână de oameni pasionați, contaminați pe viață de microbul Thaliei. Sper într-o creștere valorică de la ediție la alta a festivalului, după cum cred cu tărie că e nevoie acum de teatru, mai mult ca oricând. Căci, nu-i așa, artele înfloresc în perioadele grele ale istoriei umanității, tocmai pentru că arta ne poate salva sufletele.
