„Ursul care voia să fie fericit” – bucuria simplității

Éric-Émmanuel Schmitt este unul dintre marii scriitori contemporani, autor a numeroase romane și piese de teatru, cunoscut pentru temele profunde abordate în scrierile sale, pentru reflecțiile filozofice, cât și pentru personajele perfect conturate. Însă, scriitorul francez este interesat, în aceeași măsură, și de literatura pentru copii, devenind autorul volumelor din seria Poveștile Bufniței, dintre care amintim: Pisoiul care se temea de orice, Insula libertății, Elefantul care nu respecta nimic și Ursul care voia să fie fericit, toate fiind traduse la Editura Humanitas Junior.

Ursul care voia să fie fericit este tradus din limba franceză de Lidia Bodea și ilustrat de Barbara Brun, devenind o carte de mare interes pentru copii la Târgul de carte Bookfest, de la București, din anul 2024. Fiecare dintre volumele enumerate mai sus se constituie în câte o reflecție filozofico-ludică asupra unor mari teme, precum curajul, libertatea, încălcarea regulilor, fericirea, căpătând și forma unei lecții blând oferită celor mici despre comportamentul din lumea mare, acolo unde mai devreme sau mai târziu și ei sunt nevoiți să se integreze.

Cartea Ursul care voia să fie fericit se adresează, în primul rând, copiilor cu vârsta de minim patru ani, însă poate fi o lectură fascinantă și pentru adulți, prinși în mrejele prime ale poveștii, ale pașilor mici pentru a ajunge la lucruri și semnificații de proporții. Simbolul seriei este bufnița, nu întâmplător. Dincolo de a fi un animal nocturn, numai bun de spus poveștile seara, bufnița este simbolul antic al filozofiei, al înțelepciunii, cea care are răgazul să reflecteze atunci când se așterne liniștea nopții.

Personajul principal al volumului este Gaston, un pui de urs pe cât de jucăuș, pe atât de înclinat spre reflecție, spre a observa cele întâmplate în jurul său pentru a le pune întotdeauna sub semnul întrebării. Pentru prima dată, fiind martor la o întâmplare, Gaston are prilejul să afle că fericirea nu este o stare omniprezentă, ci poate lăsa adesea și locul tristeții, melancoliei, regretului, cu sau fără motiv. Astfel, de fapt, puiul de urs își adresează și adresează celor din jur marea întrebare: ce e fericirea? Cu cât se întreba mai des, cu atât își dădea seama că nu află răspunsul și că se îndepărtează de starea de bine pe care o avea înainte.

Se gândi toată noaptea, se gândi toată ziua de după, se gândi încă o noapte, fără să poată dormi. După o săptămână, Gaston își pierduse pofta de mâncare, se scărpina de-i dădea sângele și începuse să slăbească.

Însă Gaston nu putea renunța la a primi o definiție, o idee, o cale de a afla, orice. Așa că bunicul Felix, îngrijorat peste măsură de starea lui Gaston, îl duce la bufnița Minerva, bufnița înțelepciunii, care locuiește în adâncul Pădurii Aparențelor. Cu toate insistențele sale, puiul de urs nu primește răspunsul mult așteptat, ci este inițiat într-o căutare din care să afle singur ce este fericirea. Nimeni nu îi putea răspunde în locul lui, ci singur trebuie să afle ce îl face fericit cu adevărat, însușindu-și principiul: trebuie să gândești cu mintea ta în loc să repeți ce gândesc alții.

Asemenea copiilor, și lui Gaston îi plac enigmele, căutările. Pas cu pas, observă, vede, simte ce anume îi face pe unii și alții fericiți: să fie bogăția excesivă, munții de aur și monede, să fie obiectele strânse unele peste altele și depuse într-un butoi fără fund sau dependența de lucrurile care oferă plăcerea imediată, cum este cazul iepurelui Casanova înnebunit după morcovi mari, suculenți și proaspeți? Greu de răspuns și de decis, mai ales că niciunul dintre cei urmăriți nu pare fericit cu adevărat. Ceea ce îi provoacă ursulețului o reflecție și mai profundă asupra sursei fericirii sau dacă ea poate fi aflată, de fapt. E o diferență între plăcere și fericire? Cum e posibil să nu fii fericit dacă simți o mare plăcere? Bufnița Minerva încearcă să îi clarifice doar puțin situația: plăcerea rămâne o emoție, pe când bucuria e un sentiment. La capătul drumului, însă, atât de aproape de el, Gaston găsește una dintre fețele definitorii ale fericirii: simplitatea, trăirea clipei prezente, descoperirea propriului suflet. Astfel, bunicul Felix conchide, cu laba bătrână pe pieptul puiului de urs: Ai o comoară înăuntrul tău, un diamant de mare preț: bucuria. Îngrijește-l, șlefuiește-l, lustruiește-l.

Încă de la vârste fragede, copiii încep să întrebe lucruri profunde, încep să se descopere și să descopere cum funcționează lumea din jur, să înțeleagă natura unor situații. Nu se mai mulțumesc cu răspunsuri monosilabice, ci le cer pe cele elaborate. Nu există o vârstă prea mică pentru a încerca să explicăm copiilor chiar și aspecte delicate, complicate, atâta timp cât știm cum să o facem pe înțelesul lor. Asta face cartea lui Éric-Émmanuel Schmitt, abordează un subiect atât de greu de cuprins cum este fericirea și semnificația ei, însă construiește personaje memorabile, ale căror replici și gesturi ajung la cei mici. Nu îi poți expune unui copil de 4-5 ani viziunea kantiană asupra fericirii sau pe cea platoniciană, dar îl poți aduce aproape de o temă atât de profundă prin intermediul unei povești bine scrise, perfect conturată, personificând ființe de altfel necuvântătoare.

Ursul care voia să fie fericit de Éric-Émmanuel Schmitt