Într-o epocă în care cuvântul țăran aproape că este scos din dicționar, din cauza irelevanței (pur și simplu numeri pe degetele de la cele două mâini trăitorii din mediul rural care se simt țărani și se și poartă ca atare, fără nicio conotație negativă adăugată termenului) vorbim din ce în ce mai mult despre fermieri. În fapt, ce mare diferență între cei doi, ar spune unii? Este și încă una destul de mare. Dacă țăranii sunt conservatori și își doresc viața la țară fără prea mult aport din partea tehnologiei, fermierii fac tot ce pot pentru a-și ușura munca, astfel încât la ferma lor totul este mecanizat, ba chiar și robotizat, vacile sunt mulse cu ajutorul aparatelor de muls, fânul este distribuit tot cu ajutorul tehnologiei etc. E loc de o discuție mai aplicată pe tema diferențelor de sens și nuanțe dintre cele două cuvinte, dar o las pentru altădată. Acum mă întorc la Petit Paysan, filmul de debut al lui Hubert Charuel. Pare ciudat să fie premiat un film artistic cu și despre vacile afectate de febra hemoragică. Unii mai critici ar spune că e semn de lipsă de subiect sau de creativitate absentă. Dar Charuel are curajul să ia o știre – da, trăim în epoca în care știrile ne ordonează viața cotidiană – și o transformă în subiect de film artistic. Nu chiar atât de tezist cum o fac americanii (mi-aduc aminte și acum ce valuri a stârnit al doilea Oscar al Juliei Roberts, pentru Erin Brockovich), pentru că la nivel de scenariu a reușit să mențină în primplan atât personajele, cât și subiectul ca atare.
Europa este bântuită în ultimele decenii de tot felul de maladii: febra hemoragică la vaci, pesta porcină și încă alte câteva. Boli care, în ciuda cercetărilor foarte avansate, n-au leac. Dacă apucă să intre boala într-un efectiv de animale, indiferent de mărimea acestuia, singura soluție rămâne sacrificarea tuturor capetelor. Succesivitatea acestora au obligat Uniunea Europeană să impună măsuri legislative, pentru că bolile de acest gen nu țin cont de granițele statale, se răspândesc foarte repede și obligă statele să fie în stare de alertă continuă, până când pericolul trece. E ciudat să vorbești în secolul XXI de boli care fac ravagii, dar asta ne arată cât de fragil este ecosistemul și cât de mult a intervenit omul în lanțul trofic; consecințele sunt, după cum se vede, extrem de negative uneori.
Hubert Charuel este și scenaristul filmul, rol pentru care a și fost premiat. Pe bună dreptate, pentru că Charuel, în ciuda tinereții, este un iubitor al poveștii. Se pricepe să scrie povești și să le transpună pe marele ecran într-un fel unic. Nimic tezist în film, trimiterile la politica statului și modele impuse de folosirea excesivă a rețelelor de scoializare sunt chei de interpretare a unor secvențe de film. Dar personajele sunt acolo, își spun povestea, sunt naturale, credibile, sunt parte din poveste, pentru că ele își deapănă singure firul poveștii din care fac parte. Fratele și sora își trimit părinții într-o vacanță de cinci stele, doar ca să nu asiste la dezastru. O formă de protecție a acestora, de grijă și iubire filială. Semn că cei patru sunt apropiați, fac parte la propriu din aceiași familie, nu s-au înstrăinat unii de ceilalți, în ciuda vremurilor și a muncii epuizante la fermă. E o poveste spusă prin și cu ajutorul detaliilor: mama încă îi gătește fiului, acesta studiază statistici și este nonstop cu urechile ciulite – dacă se întâmplă ceva în grajd, el trebuie să fie acolo, prezent, indiferent de oră. Tatăl este împăciuitorul de serviciu, iar sora, medic veterinar, face slalom între obligațiile de serviciu și ferma părintească. O fermă nu foarte mare – 26 de vaci, cu tot cu vițelul nou-născut, curată și bine îngrijită. N-ai cum să nu remarci bucătăria utilată și canapeaua de piele verde pe care vițelul este hrănit cu biberonul. Camera nu rămâne prea mult pe Pierre Chavanges, dar suficient cât să-i suprindă trăsăturile ferme ale feței și tinerețea măcinată de griji. Face bine în acest context explozia de tinerețe de la popicărie sau întâlnirea cu brutăreasa satului, când stângăcia nu e mimată, ci trăită ca atare. Așa se scriu poveștile, așa se fac narațiunile filmice, din detalii care țin de atmosfera locului, de istoria spațiului, dar și de oameni.
Și, totuși, de ce să faci film pe această temă? Pentru că dincolo de tragedie se văd oamenii. Dărâmați, sfâșiați de incapacitatea de a face ceea ce le place și știu foarte bine. Filmul acesta nu este despre incapacitatea statului francez de a lua măsuri pentru combaterea efectelor negative ale febrei hemoragice, ci e despre pasiune. Câți dintre noi mai suntem astăzi capabili să muncim cu pasiune pentru ceva, până la epuizarea aceea atât de frumoasă? Câți dintre noi mai știu să facă diferența dintre obsesie (fermierul care se filma se face vinovat de așa ceva, ba chiar și vecinul care-și montase un robot la fermă și care se oferă să cumpere pământul lui Pierre după ce îi sunt sacrificate vacile) și pasiune? Câți dintre noi mai țin minte când au plâns de ciudă că nu le-a ieșit ceea ce și-au propus?
Un film cu o distribuție atent aleasă (o plăcere să o revăd pe Isabelle Candelier, chiar și fugitiv) și din care pitorescul nu lipsește. Cu mult peste așteptările mele inițiale, de văzut într-o vacanță sau într-un week-end deconectant.
Petit Paysan (Franța, 2017) – Grădina cu filme – Cinema & More
Regia – Hubert Charuel
Distribuția: Swann Arlaud, Sara Giraudeau, Isabelle Candelier, Bouli Lanners
Premii: Selecția Semaine de la Critique Cannes 2017; Premiul César 2018 pentru cel mai bun actor, Premiul César pentru cel mai bun film de debut, Premiul César pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar
