“Cartea de la Vama Veche”, Cristian Pepino

Deşi (mai) e, tehnic, încă vară, mulţi dintre noi şi-au cam terminat vacanţele, aşa că voi încheia şi eu şirul lecturilor estivale cu “Cartea de la Vama Veche”. Mi-a atras atenţia într-o librărie din Bucureşti, chiar la câteva zile de la apariţie, însă nu m-am hotărât să o iau, păstrând-o, totuşi, în minte, precum pata ce persistă în colţul ochiului mult timp după ce te-ai uitat direct la soare şi de care nu scapi decât frecându-ţi, cu obidă, ochiul. La întoarcerea din mica mea vacanţă de la mare am trecut pe lângă Vama Veche, chiar în plină zi de Festival Folk You, când staţiunea era ticsită, şi la propriu şi la figurat, de oameni şi maşini. Am avut un sentiment bizar, uitându-mă în jos pe o stradelă supraaglomerată care dădea în mare, anume că mă aflu pe străduţa din Montmartre, cea care urcă spre Bazilica Sacré Coeur, într-o zi de maximă aglomeraţie turistică. Lipseau, sau poate nu, poliţiştii care să alerge după nişte hoţi de buzunare, în sunetele stridente ale sirenelor, ca la Paris.

Atunci m-am convins că trebuie să citesc cartea şi, cum am pus piciorul în prima librărie, am şi cumpărat-o. Am făcut acest preambul pentru că despre carte nu am foarte multe de spus, în afară de faptul că este perfectă pentru a fi citită de cei care îşi doresc o lectură uşoară şi uşor amuzantă despre verile boeme şi parcă eterne de la mare, ori de aceia care au trăit nemijlocit anii şaizeci-şaptezeci-optzeci, căutând o formă de libertate în concediile de la Doimai sau Vama Veche, Portiţa sau alte locuri nefrecventate de tot poporul sau, aşa cum sunt numiţi în carte, de “grohari”. Aceştia “mergeau la Mamaia sau Eforie şi erau nişte burtoşi transpiraţi care îşi cărau pe plajă – domnii – damigenele de ţuică, doamnele – capoatele de atlaz lucios cu flori colorate strident, bigudiurile, cremele şi uleiurile urât mirositoare cu care se ungeau pe faldurile de grăsime şi pe guşi, copiii, burtoşi şi ei – colacii de plastic de forma unei răţuşte cu gaură în centru şi instrumentele de făcut gălăgie: zornăitoare, ţiuitoare, trompeţici, în funcţie de vârstă.” Vă sună cunoscut?

Cartea este structurată în trei părţi – “La Doimai”, “La Mamaia-sat” şi “La Vama Veche” – cumva cronologice, precedate de un Cuvânt Înainte şi de un capitol care explică, pe scurt, cum era pe vremea aceea. Şi cum era? Pentru cei mai mulţi, era o “foame de libertate” pe care au resimţit-o în felul lor, dar unii mai tare ca alţii. Aceştia erau tineri adolescenţi în anii 1965-68, “cei mai mulţi de la Liceul Lazăr şi de la Liceul Tonitza, cei mai snobi şi răsfăţaţi”. O generaţie de tineri flower-power, cu părul lung, purtând “bluginşi” aduşi din străinătate, care se distrau, verile, pe plajele autohtone mai retrase, inspirându-se din balurile studenţilor de la arhitectură, consideraţi cei mai “avansaţi ca nivel cultural”. Care citeau “The doors of perception”, o carte a lui Aldous Huxley “în care autorul îşi descria experienţa cu drogurile”, care ascultau The Doors şi încercau să reconstituie experimentele lui Carlos Castaneda din cartea “Journey to Ixtlan”. “Ce mai, era la modă să fii zombi. Noroc că nu prea aveam cu ce să ne zombim.”

Pe plaja din Doimai se făcea nudism, un alt fel de degustare majoră a libertăţii pentru nişte tineri crescuţi în atmosfera rigidă a României Comuniste, pentru că “la vârsta de 16 ani, nuditatea era ceva şocant, cu siguranţă, pentru că până atunci învăţasem că e ruşine să-ţi arăţi corpul. Şi deodată înţelegi că nu e nicio ruşine şi că poţi să conversezi normal cu o altă persoană goală, ca şi tine, fără să fii obsedat de nuditatea ei.” Locul era plin de tineri frumoşi, mici celebrităţi din rândul boemei culturale, care însă se cunoşteau între ei, erau cumva “în familie” cu toţii. Cartea e plină de amintiri drăguţe din acei ani, în care se cânta pe plajă, în jurul unui foc, se făcea baie noaptea în mare, se discuta până dimineaţa la un pahar de vin, se sărbătorea apariţia speciei Noctiluca – adică a algelor fosforescente sau spectacolul perseidelor – stele căzătoare, se făceau glume, dar nimeni nu se supăra cu adevărat. Erau ani frenetici, în care cultura era ceva serios şi oamenii care o făceau iradiau o aură de zeitate. Asta nu îi împiedica să bârfească, să râdă unii de alţii, să se mai vorbească pe la spate, să îşi fure iubitele şi să facă cine ştie ce alte lucruri ce ţin de natura umană şi de “vârsta inocenţei”. Dar, în acelaşi timp, să fie prieteni buni, să împartă puţinul pe care îl aveau, să se distreze împreună şi să respecte natura şi pe oamenii locului, care le-au fost gazde de-a lungul acelor frumoşi ani. În peisajul care a evoluat, inexorabil, în tot acest timp, de la o stare semi-sălbatică la ceea ce azi poate vedea oricine, s-a perindat o pleiadă de artişti din toate domeniile, pictori, actori, arhitecţi, regizori, scriitori, dintre care Silviu Purcărete, Cristi Hadji-Culea, Antonio Albici, Anamaria Smigelschi, Ioana Crăciunescu, François Pamfil, Decebal Scriba, Alexandru Tocilescu şi foarte mulţi alţii, dar şi oameni mai puţin cunoscuţi, al căror farmec, însă, a contribuit la crearea unor amintiri de neuitat pe care Cristian Pepino le evocă cu umor dar şi cu o undă de nostalgie. Artist, regizor de teatru de animaţie şi profesor la Secţia de teatru de păpuşi a UNATC Bucureşti, personaj sau martor al tuturor peripeţiilor de la malul mării, el este, mai presus de toate, cel ce ne transmite emoţia şi redă atmosfera acelor locuri şi timpuri care au alcătuit, ca un puzzle, istoriile personale ale unor generaţii de români ce au îndrăznit să aspire la libertate.

“Ne plăcea cu adevărat la Doimai, ne simţeam liberi, departe de societatea vremii aceleia. De fapt, intram într-o altă societate, paralelă, şi pentru noi ea era lumea adevărată.”

Editura Humanitas – Colecţia Memorii/Jurnale;