Oliver Sacks – Viaţa ca „un privilegiu enorm şi o aventură unică”

Moartea este un scandal, sursa angoaselor noastre cele mai profunde, iar teama de moarte, originea tuturor metafizicilor şi teologiilor. Faţă în faţă cu propriul sfârşit, fiecare dintre noi dă măsura caracterului său şi a forţei sale de fiinţă etică. Oliver Sacks a murit la optzeci şi doi de ani, după ce aflase, în urmă cu mai puţin de un an, că mai are foarte puţin timp printre noi. Un om care a trăit intens, plin, pasional şi în acelaşi timp discret şi care, la final, a reuşit să domine iminenta moarte prin forţa raţiunii, prin înţelegerea caracterului improbabil şi preţios al privilegiului de a trăi ca “fiinţă simţitoare” şi ca “animal conştient” pe această planetă, prin cultivarea sentimentului de gratitudine pentru viaţa ce i s-a dat. Oliver Sacks este nu doar un simbol al ştiinţei ci, prin această ultimă poziţionare, şi o întrupare a patosului ei moral. Cărţile lui sunt produse de excepţie ale unui spirit curios, neliniştit, copilăros-interogator. Dacă nu le-aţi descoperit încă, nu mai pierdeţi timpul.

În semn de respect şi pentru uzul cititorilor noştri, traduc integral textul publicat de Oliver Sacks în New York Times în luna februarie a acestui an, în care neurologul vorbeşte despre iminenta sa moarte şi despre hotărârile la care ea l-a silit. Un text cu valoare de testament, un text emoţionant şi spectaculos, demn de la fel de spectaculosul lui autor. Traducerea aceasta reprezintă micul meu omagiu.

„Acum o lună mă simţeam perfect sănătos, chiar robust. La 81 de ani, încă înot o milă pe zi. Dar norocul pare să mi se fi terminat – acum câteva săptămâni am aflat că am multiple metastaze la ficat. Cu nouă ani în urmă am aflat că am o tumoră rară a ochiului, numită melanom ocular. Radioterapia şi terapia cu laser care au fost folosite ca să-mi îndepărteze tumora m-au lăsat în cele din urmă fără vedere la acel ochi. Şi, deşi melanomul ocular evoluează în metastaze în aproximativ 50% din cazuri, date fiind particularităţile cazului meu, probabilitatea era mult mai mică. Mă număr printre cei ghinionişti.

Sunt recunoscător că am avut la dispoziţie nouă ani productivi şi sănătoşi de la stabilirea diagnosticului iniţial. Acum trebuie să înfrunt moartea. Celulele canceroase ocupă o treime din ficatul meu şi, deşi evoluţia bolii poate fi încetinită, ea nu poate fi oprită în cazul acestui tip anume de cancer.

De mine depinde cum îmi voi petrece lunile care îmi mai rămân. Vreau să trăiesc în felul cel mai bogat, mai profund şi mai fertil în care voi putea. În încercarea mea, găsesc sprijin în vorbele unuia dintre filosofii mei favoriţi, David Hume, care, aflând că era pe moarte, la vârsta de 65 de ani, a scris o scurtă autobiografie în decursul unei singure zile, în aprilie 1776. A intitulat-o Viaţa mea.

Mă îndrept acum către o dispariţie rapidă, scria el, am îndurat foarte puţină durere din pricina bolii mele şi, ceea ce este şi mai straniu, necedând în faţa declinului, nu mi-am pierdut nici o clipă tăria spiritului. Studiez cu aceeaşi ardoare şi găsesc aceeaşi plăcere în compania prietenilor.

Am fost suficient de norocos să trăiesc peste optzeci de ani, iar cei cincisprezece ani care mi s-au dat în plus peste cei ai lui Hume au fost la fel de plini de dragoste şi de realizări profesionale. În această perioadă, am scris cinci cărţi şi am finalizat o autobiografie (ceva mai lungă decât cele câteva pagini ale lui Hume), care va fi publicată în primăvară. Mai am în lucru alte câteva cărţi, aproape terminate.

Hume a mai scris: Sunt… un om potolit, stăpân pe temperamentul lui, deschis, sociabil şi cu simţul umorului, capabil de ataşament şi incapabil de duşmănie, moderat în privinţa tuturor pasiunilor sale.

Aici mă despart de Hume. Deşi am cunoscut dragostea şi prietenia şi nu am inamici de vreun fel, nu pot spune (şi nici vreunul dintre cei care mă cunosc) că sunt un om potolit. Dimpotrivă, sunt un om turbulent, violent în entuziasmele lui şi extrem de pasional.

Şi totuşi, un anume rând din eseul lui Hume mă izbeşte prin evidenţa adevărului pe care îl exprimă: Ar fi greu, spunea el, să mă simt mai detaşat de viaţă decât în acest moment.

În ultimele zile, mi-am putut privi viaţa de la o anumită înălţime, ca pe un peisaj, şi cu un sentiment pregnant că părţile ei se leagă. Asta nu înseamnă că mi-am încheiat socotelile cu viaţa.

Dimpotrivă, mă simt foarte viu şi îmi doresc şi sper ca în timpul rămas să-mi cimentez prieteniile, să-mi iau rămas bun de la cei pe care îi iubesc, să mai scriu, să călătoresc dacă voi mai fi în stare, să ating noi culmi ale înţelegerii naturii şi ale introspecţiei.

Asta va implica curaj, luciditate şi sinceritate; voi încerca să-mi rezolv diferendele cu lumea. Dar poate că va rămâne timp şi pentru ceva distracţie (chiar şi pentru puţină prosteală copilărească).

Simt că lucrurile se limpezesc dintr-o dată. Nu mai e timp pentru nimic din ceea ce nu este esenţial. Va trebui să mă concentrez asupra mea, a muncii mele şi a prietenilor. N-am să mai privesc News Hour în fiecare seară. N-am să mai dau atenţie politicii sau încălzirii globale.

Nu este vorba de indiferenţă, ci de detaşare – îmi pasă în continuare de Orientul Mijlociu, de încălzirea globală, de inegalitatea tot mai accentuată dintre oameni, dar acestea nu mai sunt acum problemele mele; ele aparţin viitorului. Mă bucur când întâlnesc oameni tineri şi înzestraţi – cum sunt şi aceia care mi-au diagnosticat tumora. Simt că viitorul este pe mâini bune.

În ultimii zece ani, am aflat de moartea a tot mai mulţi dintre contemporanii mei. Generaţia mea dispare încet şi am resimţit fiecare dintre aceste morţi ca pe o brutalitate, o sfâşiere. Nu va mai exista nimeni ca noi, dar nimeni nu este identic vreodată cu altcineva. Atunci când un om moare, el nu poate fi înlocuit. El lasă un gol care nu poate fi umplut, pentru că este destinul fiecărei fiinţe umane – un destin genetic şi neurologic – să fie un individ unic care trebuie să-şi găsească propria cale, să-şi trăiască viaţa şi să-şi moară moartea.

Nu pot pretinde că nu mi-e frică. Dar ceea ce simt este mai degrabă recunoştinţă. Am iubit şi am fost iubit; am primit enorm şi am dat ceva în schimb; am citit, am călătorit, am gândit şi am scris. Am avut o relaţie specială cu lumea, acea relaţie rezervată scriitorilor şi cititorilor.

Dar, mai presus de toate, am fost o fiinţă simţitoare, un animal cugetător pe această planetă superbă, iar acest lucru a fost în sine un privilegiu enorm şi o aventură unică.”