Când treci de primul nivel, debutul… în lumea particulelor elementare

Din „grămada de feluri de-a spune” (titlu de poem, p.45) Poezia, Vlad Beu își extrage/ alege skill-ul potrivit: kafkiana upgradare (de parcă ar „juca” și în „Insectele imperiului”, un alt fel de joc-poezie video), dâmbovițeana matrixare („modestul meu bucurești”, p.26), murmurul, dar și concertul programatic, da, omul orchestră programează acum (tot vise, visul-visare e în toate, vis-cuvânt, pe cuvânt! Ultimele stihuri sunt: „rămâne doar visul/ mă trezesc/ îmi scutur poligoanele/ mă întorc în materie primă/ înapoi în accelerat/ între blocuri, în cartiere, în betoane// în partea neîncepută a realității.”, p.66), la urma urmelor putând fi și „un limbaj provizoriu” (alt titlu de poem, p.52): „la capătul tuturor sidequesturilor mele/ al incursiunilor fără miză/ la strâns de puncte la pomană regăsesc/ drumul taberei// înșirat pe taraba de vechituri a unei ghicitoare/ care mi-a înscenat viitorul/ apoi mi-a crescut șanțuri potrivite în palmă/ (autograful destinului)// și-mi spune// domnișorule/ ia cu tine tot drumul/ balcoane și amintiri/ și această emoție suspendată/ în așteptarea unui nume/ nostalgia unui regret îi spunem/ într-un limbaj provizoriu// e târziu/ ți le dă mama pe nimica toată/ și ne întoarcem liniștiți cu toții acasă”

Activând „no fall damage-ul” (din literatură, via „fractali ieșiți din matcă”, p.35-36), Vlad Beu „flirtează” serios („aș vrea să primesc o notificare de fiecare dată/ când te gândești la mine”) cu Logosul sau, dacă vreți, cu Limbajul, „rezoluția Realității” fiind o miză (deși poetul declară spre final de carte: „am simțit opusul realității sub piele”, după ce mai scrie și despre „antiparticula lui dumnezeu”, p.60), dar se prea poate să nu fie pentru nivelul cel mai ridicat (doar sunt primii pași, primele click-uri!, primele shooting-uri!): deși începem să bănuim că … La început a fost Programul! Deși volumul începe cu textul „la început (nu) a fost cartierul”, dar să lăsăm Ludicului magia sa!

Și dacă Programatorul este într-o cameră… fără interior? O cameră care tot apare ca leitmotiv: „în camera mea fără interior// în unele nopți țip/ ecoul se întoarce amplificat/ decodat împotriva mea// bătăi în calorifer, sirene/ și alte bestii cu o violență difuză/ îmi refuză/ prezența// ies rara câteodată deloc// sunt asistat de o rețea grandioasă de conducte/ care își hrănește cu meticulozitate/ cele mai îndepărtate celule/ una eu/ o epidermă, o graniță// sunt cel mai străin dintre noi/ ne apăr de alți străini/ care nu sunt ai noștri// algoritmi nomazi/ subponderali în căutarea/ unei camere în căutarea/ unui interior” (p.54 – sunt tot acolo)…

credit foto: Editura Tracus Arte

Existențialismul, de la Sisif, dacă nu chiar de la Iov sau Iona, până la Neo sau Tyrion (sic!), tot se manifestă, manifestă, fractalic au ba, ajungând acum la… Beu (ispita este prea mare! Milioane de picături de scuze!) „direct din damigeană” (p.34), „cel mai străin dintre noi” făcând, în aceste „mamifere” (care salută sui generis „particulele elementare” ori „Serotonina” lui Houellebecq; sau poezia pură a francezului!), un „rezumat”, de la „orizonturi cu dinți de lapte” („roșii”, sic, copilăria este surprinsă, cu tot cu foame, în regim comunist: este născut în 1980 Vlad Beu! Vezi „decembrie optzeci și sase”!), la vârsta studenției și… se ajunge la „40 azi”, în care fantoma lui Marcello Mastroianni din „8: 1/2” recită „boschetăreli existențiale” (p.14) sau chiar din „40 azi”: „dar totul făcea parte dintr-un plan/ rupt din rai pe care bărbații/ la 40 îl puneau în practică/ cu punctualitate// au început să vină zile/ în care pânza trosnește/ sub greutatea elefanților/ sunt lăsat/ să-mi imaginez interiorul/ bărbaților la 40…” ș.a.m.d. (pp.12-13)

Tensiunea angoaselor dintre realitate și… realitatea irealității (virtuale) este, însă, controlată!

Liniștiți-vă: chiar dacă „dumnezeu/ a fost un programator leneș” (după unii, p.5), mai iese, chiar și din imposibilitatea interiorului unei camere… fără interior!

„creatorul meu a venit în grabă/ să meșterească ceva din mers/ mereu la o jumătate de pas/ în spatele ochilor mei// văd partea neîncepută a realității” (p.6 – din „la început (nu) a fost cartierul”)

Sau, din „insectar de vibrații”, cu pixelii de rigoare (dacă nu mă înșel , cel mai… vast poem, pp.19-23), poate cu o altă iluzie la o altă carte a lui Houellebecq, „Harta și Teritoriul”:

„ a venit în grabă dumnezeu/ între blocuri în cartiere în betoane în antenele parabolice/ în zidurile muie dinamo// a îmblânzit cu gumă turbo/ șuturile în fund ale băieților mari/(…) ceva mai târziu, dumnezeul meu s-a retras într-un fel/ cam la modă/(…) a lăsat contactul direct cu viața ascuțită/ care taie de la distanță/ contactul cu biologia chinuitoare/ chimia care liniștește/ luptam cu forțe înțelese/ prea bine înțelese// adevărul adevărat pe care îl țineam/ captiv în stomac/ a țâșnit spre alte forme de conservare (…) // te-ai întrupat și iar întrupat/ ai luat nume și forme/ concrete efervescente intransigente/ (…) noi în anul 2000/ cu degetul lung pe întrerupător/ ne-am resetat/ de câteva ori/ stăteai în fotoliu în garsoniera noastră etaj 8/ nemișcat meștereai niveluri noi/ pe bandă rulantă/ cu voința asta a ta o să ajungi departe/ voiam să te încurajez, dar nu puteam/ eram atins de o tristețe ascunsă/ în fisuri mici/ a supraviețuit -/ gândaci de bucătărie/ care m-au pus pe pauză/ câteva cadre// m-ai repornit// împreună am luat liftul/ am urcat în blocuri de sticlă și aer condiționat/ ai stat pe gânduri dar nu prea/ ai înțeles repede ce avem de făcut/ te-ai răstignit pâlnie în fibra optică/ omniprezent în forma rafalelor de microbiți/ care au compus și descompus viața/ în imagini simple rupestre scene de vânătoare/ de fertilitate și supraviețuire/ la fel peste tot oricând/ în peșteri sau/ în pânza subțire a păianjenului mondial// s-a rupt am căzut împreună/ ne-am ținut în brațe/ totul iertat totul uitat/ mi-ai spus că vieți mai găsim/ noi o luăm de la capăt// doi elefanți întorși între ruine pe vârfuri printre cioburi/ reconstruim cartierul din piese mici…”

Vlad Beu, totuși, un cosmopolit, este un visător („la o lume mai bună/ care prin definiție ce trebuie când trebuie cât trebuie”), care „a desenat o hartă” („teritoriile” sunt eliberate, prin repetiție, și la 12 și la 22, „de ei mai tineri întotdeauna mai bătrâni”!, la pagina 22 „ei” devenind „noi”! La p.31: „orașul meu de companie/ lătrând doi nori necunoscuți/ marchează teritoriul”) pe care nu mai scrie „hic sunt leones” ci „hic sunt… mamifere subatomice”, poate alt fel de denumire a sufletelor de 21 de grame, aproape pregătite să se reîncarneze, pardon, în virtual, evanghelia fiind aproape gata, ca și crezul (și?) într-unul Dumnezeu „din siliciu” (un poem este „dumnezei din carbon și siliciu”, exemplar!), în care rugăciunea se poate referi la faptul că „toate dorințele pot deveni o formă/ de realitate” (cuvinte din „grămada de feluri de-a spune”, p.45): „doar tu îmi știai destinația/ o clono-sculptură/ din poligoanele tale/ modestul meu dumnezeu (…)// m-ai lăsat în urmă// 40 și câteva zile azi/ privirea fixă/ pe ziua de mâine/ în depărtări concrete/ alunec// un algoritm hiperactiv, o proteină/ care stimulează evoluția/ în rețea// mă clasifică pâinea cea de toate zilele/ din rugăciunea unei/ colonii de viermi// cuiul se stinge, toate direcțiile se opresc…” (p.65)

credit foto: Editura Tracus Arte

Frankensteinian-freudian ( a se vedea și „să vină cineva să mă schimbe”, p.49, exemplu de umor subtil, unde apar mama, tovarășa învățătoare,„dar și șefa de la birou”, „toate mămicile mele una singură/ visul se transformă lichid/ la temperatura corpului/ mă învăluie supermama/ îmi face băiță”, poemul începând tot așa, cu vise, „mereu aceleași vise/ în care nimeni nu mai e nimeni/ și doar el”…), se poate râde de aroganța omenească, prea omenescului, lacom de nemurire: „așezați confortabil/ la sânul gonflabil al credinței absolute:/ un reglaj fin/ o combinație corectă a parametrilor/ o să ne înalțe din eprubetă, tot o evaporare”…

În ultimă instanță, făcând grooming (p.26: „culegem păduchii unul altuia/ ba licurici zici tu/ bucăți mari de lumină”) cu cele mai noi tendințe din poezia contemporană, Vlad Beu poate fi „un jucător” mai ceva ca în „Fightclub” (dubla personalitate a personajului de acolo nu se pune! Aici avem… „matrioșka sacilor cu vlazi”!), în poezia noastră care are nevoie de terorism în înțelesul bun, controlat, „suprarealist-dadaist” al cuvântului: „să joc riscant zic/ îmi folosesc toate punctele de bonificație/ și detonez/ ceva ce nu a fost vreodată al meu/ suprasimțul, ultimul nivel”!

Poetul Vlad Beu se leagănă obsedant pe pânza de păianjen ( a unor nostalgii de înțeles), argumentele la kafkiana upgradare menționată la început fiind în fel și chip, și amintim aici și de bug-șii din virtual, oprindu-ne la „reîncarnarea” și „trompeta îngerilor sună”, capodopere (în lumea androizilor, replicanți sau blade runners) ale „metamorfozelor”: „trompeta îngerilor sună devreme/ pe bulevardul dacia// opresc alarma e ziua/ în care descarc fragilitatea/ (cine mai știe când și de ce/ am minat-o?)/ mă vezi cotind fluture dinspre griviței/ mă târăsc omidă la traian/ la granița metamorfozei întors/ pe sensul interzis puber/ ancorat în asfalt…” (p.38)

credit foto: Editura Tracus Arte

Și „reîncarnarea”:

„este cel mai viu vis/ mă leagă pe mine de ieri de cel de azi/ de mine cel de mâine/ de toate iluziile care mă țin/ laolaltă// vladul zilnic ridică în spate vladul de ieri/ și toto sacul lui cu vlazi// heirup hai sus/ tot eu mai grei mai mulți/ mă legănam/ pe o pânză de păianjen”…

Bref, declarăm deschis sezonul de vânătoare la vlazi, așa cum și poetul a declarat deschis sezonul de căutare de sens… Adică de miracol, dacă tot am vorbit de lumea viitorului, trimițând la „Blade Runner 2049” (unde replicanții au fost martori la nașterea unui android cu… suflet, din mamă cu adevărat și din siliciu!), un poem precum „ochii panterelor” făcându-ne să ne întrebăm dacă „visează androizii feline… virtuale”:

„„aș vrea să primesc o notificare de fiecare dată/ când te gândești la mine// un pas mai departe un buton fac schimb de vieți cu mine/ cel din gândurile tale// o să mă aduci la suprafață/ o dată de două ori pe zi/ un sugar un prototip o versiune primă un pușcăriaș/ descărcat în soare din cutiuța ta/ cu lacăt cu inimioară o să fim/ fericiți// iar celălalt mai drag ție/ o să coboare aici/ în locul meu/ unde noaptea e noapte/ și ne rugăm ca ochii/ panterelor care ne pândesc/ din spatele întunericului// să se numească stele” (p.53)

Așadar, un debut teribil, o mică introducere la o epistemologie a fenomenului liric contemporan, oglindind în oglinda oglinzii oglinzii oglinzii oglinzilor big bang-ul pe care însuși Programatorul încearcă să-l înțeleagă, ludic, construind un calculator personal unde va încerca să-l reprogrameze (cu ajutorul „corporației creației”?)… Sic! Oare rejucându-se de-a începutul?

Vlad Beu începe așa (a nu se scuza eterna reîntoarcere la… geneze!):

la început (nu) a fost cartierul

într-un filmuleț pe youtube

slavoj žižek parafrazează un filozof

nu-și aduce aminte numele lui

spune că dumnezeu

a fost un programator

leneș

nu și-a bătut capul să implementeze

să dea un sens, să lege firele

acelor părți unde a presupus

că nicio pată de lumină

nu va ajunge vreodată

i s-a rupt domnului de zonele periferice

subatomice…