Din copilărie. Cu fața spre fereastră…

„Culcat în pat, Tom cugeta, îşi spunea că ar fi bine dacă s-ar îmbolnăvi. Atunci ar putea să lipsească de la şcoală. Iată o posibilitate, începu să privească chestiunea mai de aproape. Dar ce să facă? Nu-l durea nimic. Se cercetă din nou. De data asta i se păru că simte un fel de crampe la stomac, îşi puse toate nădejdile în ele.” Mark Twain

*

Aceasta nu este o autobiografie. Nu mi-aș scrie niciodată propria istorie… Mi s-au întâmplat câteva lucruri pe care nu le-am uitat niciodată… Unele sunt amuzante. Unele sunt dureroase. Unele sunt neplăcute. Bănuiesc că de aceea mi le-am amintit întotdeauna atât de viu. Toate sunt adevărate.” Roald Dahl

Cartea aceasta scrisă cu mult umor, ca să șteargă orice urmă de amărăciune, nu este dedicată anilor de școală. Mai bine zis, așa cum arată titlul, întâmplările povestite sunt Din copilărie, nu neapărat de la școală. O copilărie demnă de Tom Sawyer, plină de peripeții, cu vacanțe de vară minunate, petrecute în Norvegia, printre insule magice. Dar, cum școala începe devreme, orice rememorare a primilor ani din viață ajunge inevitabil la acest subiect.

Câteva episoade nefericite din perioada școlii l-au făcut pe Roald Dahl să refuze categoric să meargă pentru studii aprofundate la Oxford sau la Cambridge. Câtă a fost, nefiresc de aspră, aproape ca în romanele lui Dickens, școala trebuia să se termine – ce încântare!

Sunt în cartea lui Roald Dahl multe pagini amuzante despre dulciuri, trotinete, scoaterea polipilor fără anestezie, prima operație estetică (urgență medicală în urma unui accident cu mașina decapotabilă), fotografii și primele zboruri. Dar eu la anii de școală am rămas cu gândul, înspăimântată fiind de discrepanța dintre aparență și esență. Școala promitea educație, iar părinții își pun toată nădejdea în profesori. Își dau copiii în grija lor și așteaptă vești bune. Veștile, doar cele bune, ajung săptămânal.

În fiecare duminică, la internat, elevii au la dispoziție o oră pentru a scrie, obligatoriu, câteva rânduri familiei. Acasă, mama păstrează cu grijă fiecare scrisoare primită, în plicul original, un teanc care se completează și după ce băiatul termină școala, până la capătul vieţii ei, din 1925 până în 1945. Roald rămâne cu obiceiul de a-i scrie constant. Mama este o păstrătoare de comori. Această corespondență care adună mai mult de șase sute de scrisori e taina ei. În volumul de față sunt inserate fragmente din aceste scrisori, excelentă modalitate de a urmări exprimarea succintă, caligrafia, elementele de ortografie, primele greșeli și ezitări, toate păstrate în pagină ca semn al parcurgerii unor etape ale maturizării.

„Din acea primă duminică la St Peter și până în ziua în care mama mea a murit, treizeci și doi de ani mai târziu, de fiecare dată când eram plecat de-acasă, i-am scris o dată pe săptămână (câteodată și mai des). I-am scris în fiecare săptămână de la St Peter (n-aveam încotro) și în fiecare săptămână de la următoarea mea școală, Repton, și în fiecare săptămână de la Dar es Salaam, din Africa Răsăriteană, unde am plecat cu prima mea slujbă după ce am terminat școala, și apoi în fiecare săptămână în timpul războiului din Kenya și Irak și Egipt, când zburam cu RAF. [Royal Air Force]

Mama, la rândul ei, a păstrat fiecare scrisoare pe care i-am trimis-o, legându-le cu câte o bandă verde în teancuri îngrijite. Dar acesta era secretul ei. Nu mi-a zis niciodată de asta.” (pp. 90-92)

Dispărut timpuriu din viață, tatăl, norvegian de origine, este convins că școlile englezești sunt impecabile și că toți copiii lui ar trebui educați în acest sistem serios. Mama preia credința soțului ei și încearcă să-i împlinească dorința – caută școli englezești.

Primul băiat merge deocamdată, după posibilități, la o școală din apropiere, în Țara Galilor. Pentru că pune un șoarece într-un borcan cu bomboane, va primi o corecție fizică înspăimântătoare, deși nu are 9 ani. Directorul îi aplică zelos, de față cu solicitanta corecției, bătrâna scorpie vânzătoare de dulciuri, o serie de lovituri usturătoare. Rămân urmele, așa că mama află ce s-a întâmplat. Femeia îi cere explicații directorului și își retrage, la sfârșit de an, copilul de la școală. Hotărârea e luată. Băiatul va merge la școala englezească. E mai departe, dar e cea mai bună școală, așa cred părinții care-și aduc copiii acolo, îmbrăcați deja în uniforme pe jumătate sobre, pe jumătate ridicole.

Roald va sta la internat. Iar internatul, află copiii, este un infern – găsim aceeași imagine în Jane Eyre, la Charlotte Bronte. E impresionant felul în care funcționează două realități diferite, în paralel, fără nicio zonă de contact. Ce se întâmplă la școală rămâne la școală. Mama crede că lucrurile merg bine cu învățătura. Asta îi scrie copilul săptămânal – scrisorile elevilor sunt citite, peste umăr, chiar când sunt scrise, de ochiul vigilent al directorului, iar despre școală nu e voie să se scrie nimic care să-i afecteze prestigiul.

Cum stau lucrurile cu adevărat e altă poveste, scrisă, la rândul ei, după mulți ani. În internat stăpânește frica. Supraveghetoarea este drastică. Băieților le este foame, nu au dreptul să se apere, sunt pedepsiți. Școala asta e mai mult una a vieții. Băieții învață să se prețuiască reciproc și să se apere de abuzurile profesorilor.

Elevii primesc Dungi sau Steluțe, pedepse și recompense. Doar că Dungile sunt multe, primite nejustificat, pentru tot felul de abateri mărunte sau imaginare. Steluțele sunt puține pentru că se întregesc – fiecare faptă remarcabilă primește abia un sfert de Steluță. Diminutivul Steluță capătă semnificații aparte, legate de dorința chinuită de a împlini pretențiile unei instituții cu regim cazon.

În școală, doar pretențiile sunt multe, de învățat, nu se învață mai nimic, fiindcă profesorii pretind un nivel superior de achiziție a cunoștințe, fără să predea nimic. Tot efortul este centrat pe evaluarea drastică, implacabilă, căreia fiecare elev se străduiește să-i facă față.

Pregătirea lecțiilor se face într-un interval de timp prestabilit, sub strictă supraveghere. Le este interzis elevilor să vorbească între ei, bănuiala fiind că așteaptă ajutor la teme. Roald rămâne fără peniță în timpul redactării unui eseu – scria cu spor „Istoria unui penny”. Cere o peniță unui coleg, fapt ce-i atrage o pedeapsă nedreaptă. E bănuit că vrea să copieze, învinuit de comportare obraznică, acuzat de minciună, fiindcă îndrăznește să se apere. Va fi pedepsit.

„— Dobson… Dobson… Poți să-mi împrumuți o peniță?

Deodată s-a auzit o explozie pe podium. Căpitanul Hardcastle a sărit în picioare și, arătând către mine, a strigat:

— Vorbești! Am văzut că vorbeai! Nu încerca să negi! Te-am văzut clar cum vorbeai pe după mână!

Am rămas în scaun încremenit de spaimă. Toți băieții s-au oprit din lucru și au ridicat capul. Din roșie, fața căpitanului Hardcastle se făcuse vineție și i se smucea violent.

— Vrei să spui că nu vorbeai? a strigat el.

— Nu, domnule, nu, dar…

— Și vrei să spui că nu încercai să copiezi? Vrei să spui că nu-i cereai lui Dobson să te ajute la temă?

— N-nu, domnule, nu asta făceam. Nu încercam să copiez.

— Sigur că da! Din ce motiv ai fi vorbit cu Dobson? Bănuiesc că nu-l întrebai de sănătate, nu?

Merită să-i amintesc cititorului ce vârstă aveam. Nu eram un flăcău stăpân pe sine de paisprezece ani. Și nici nu aveam doisprezece ani, nici măcar zece. Aveam nouă ani și jumătate, iar, la acea vârstă, un copil nu e pregătit să-i facă față unui om în toată firea cu un păr portocaliu înfocat și cu un temperament violent. La vârsta aceea, cam tot ce poți să faci e să te bâlbâi.

— Mi… Mi-am rupt penița, domnule, am șoptit. Îl… îl rugasem pe Dobson să-mi îm-împrumute una, domnule.

— Minți! a strigat Căpitanul Hardcastle cu triumf în glas. Am știut dintotdeauna că ești un mincinos! Și mai și copiezi!” (pp.136-137)

În timp ce îl interoghează pentru a spori supliciul, chinuindu-l cu întrebări inutile, directorul îi aplică loviturile de pedeapsă. Ulterior, Roald constată că ușa spre cancelarie fusese intenționat lăsată deschisă, pentru ca ceilalți profesori, la fel de cruzi, să asiste la scenă. Momentul frizează patologia. Reacția de solidaritate a băieților este însă impresionantă.

„Băiețeii pot da dovadă de multă camaraderie când un membru al comunității lor are probleme, cu atât mai mult atunci când li se pare că a fost comisă o nedreptate. Când m-am întors în clasă, am fost înconjurat din toate părțile de fețe și voci înțelegătoare, dar un episod anume mi-a rămas pentru totdeauna în minte. Un băiat de vârsta mea pe care-l chema Highton a fost înfuriat atât de vehement de toată întâmplarea, încât, în acea zi, înainte de prânz, mi-a spus:

— Tu n-ai tată. Dar eu am. O să-i scriu tatălui meu și o să-i spun ce s-a întâmplat, iar el o să facă ceva în privința asta.

— N-are ce să facă, am zis eu.

— Ba da, ar avea, a zis Highton. Și chiar o să facă. Tatăl meu n-o să-i lase să scape basma curată.

— Unde e tatăl tău acum?

— E în Grecia, a zis Highton. În Atena. Dar asta n-are importanță.

Și chiar atunci, pe loc, Highton s-a așezat și i-a scris tatălui pe care-l admira atât de mult, dar bineînțeles că n-a ieșit nimic din asta. Totuși, a fost un gest mișcător și generos ca de la un băiețel la altul și nu l-am uitat niciodată.” (pp. 145-146)

Există în carte și câteva pagini din care se vede că Roald Dahl are și amintiri frumoase din perioada școlii – capitolul Sportul și fotografia arată avantajele de a fi căpitan de echipă la fives sau la squash și norocul de a avea un profesor de arte generos, datorită căruia Dahl s-a bucurat și de o primă expoziție artistică.

În primele zile petrecute, la nouă ani, în internatul unei școli cu regim strict, din pricina dorului de casă, copilul caută, pe o hartă mentală, traseul către Țara Galilor, luând ca reper Canalul Bristol. Când își dă seama că stând cu fața spre fereastră stă cu fața spre casa lui, băiatul nu mai adoarme niciodată decât în poziția asta, care îi crea iluzia că are familia mai aproape. Cu fața spre fereastră, Roald așteaptă să treacă timpul destinat școlii, ca să poată fotografia din avion, cum s-a întâmplat mai târziu, arcadele nesusținute din deșert.

Despre autor și despre ilustratorul acestei cărți găsim câteva informații în prezentarea editurii:

Roald Dahl (1916 – 1990) a fost un scriitor britanic. Roald Dahl a fost spion, pilot militar de elită, istoric al ciocolatei și inventator în domeniul medicinei. Este, de asemenea, autorul volumelor Charlie și fabrica de ciocolată, Matilda, Marele Uriaș Prietenos și a multe alte povești extraordinare. Rămâne povestitorul numărul 1 din întreaga lume.

Avea un program zilnic strict. Îşi lua micul dejun în pat şi îşi citea corespondenţa. La 10.30 făcea o plimbare prin grădină până la căsuţa unde obişnuia să scrie şi lucra până la ora 12.00, când se întorcea pentru masa de prânz – un gin tonic, urmat de salată de creveţi norvegieni cu maioneză. La sfârşitul fiecărei mese, Roald şi familia sa mâncau un baton de ciocolată dintr-o cutie roşie de plastic. După un pui de somn, îşi lua un termos cu ceai şi se întorcea în căsuţă, unde lucra de la ora 16.00 până la ora 18.00. Apoi se ducea acasă la ora şase fix pentru cină. Scria întotdeauna numai cu un anumit tip de creion: galben cu gumă la capăt. Înainte să înceapă să scrie, Roald se asigura că are şase creioane ascuţite în apropiere. În două ore, acestea se toceau şi erau ascuţite din nou.

Roald Dahl şi Quentin Blake fac o echipă perfectă atunci când vine vorba de cărţi pentru copii. La început, Roald a lucrat cu mai mulţi ilustratori, însă din 1976 a început să colaboreze cu Quentin — prima carte ilustrată a fost The Enormous Crocodile, publicată în 1978 — şi de atunci au lucrat numai împreună. În acest fel, Quentin a ilustrat toate cărţile scrise de Roald Dahl, cu excepţia volumului Minpins.

La început, Quentin a fost emoţionat pentru că urma să lucreze cu un autor atât de faimos, dar în foarte scurt timp cei doi s-au împrietenit. Quentin nu afla nimic despre noile poveşti până când nu primea manuscrisul. „O să te distrezi citind-o”, obişnuia să-i spună Roald Dahl, sau „o să-ţi dea de furcă”. Quentin făcea apoi o mulţime de schiţe pe care le ducea în căsuţa de la Gipsy House, unde îi arăta lui Dahl la ce se gândise. Roald Dahl voia ca poveştile sale să fie bogat ilustrate – aşa că, până la urmă, Quentin a realizat de două ori mai multe ilustraţii pentru Marele Uriaș Prietenosdecât stabiliseră iniţial.

Quentin Blake s-a născut pe 16 decembrie 1932. Primele sale desene au fost publicate în revista de umor şi satiră Punch când avea şaisprezece ani. A continuat să deseneze pentru revistele Punch şi The Spectator şi în 1960 a intrat în lumea cărţilor pentru copii realizând ilustraţiile pentru volumul A Drink of Water de John Yeoman. În afară de meseria de ilustrator, Quentin Blake a predat timp de douăzeci de ani la Royal College of Art.

Cărţile sale au fost recompensate cu numeroase premii şi distincţii, printre care Whitbread Award, Kate Greenaway Medal, Emil/Kurt Maschler Award şi premiul internaţional Bologna Ragazzi. În 2002 a primit Premiul Hans Christian Andersen pentru ilustraţie, în 2004 i s-a decernat titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, iar în 2007 a fost ridicat la rangul de Ofiţer al aceluiaşi ordin.

Las mai jos alte fragmente:

„În timpul ultimului meu an la Repton, mama mi-a zis:

— Ți-ar plăcea să mergi la Oxford sau la Cambridge când termini școala?

În acele vremuri, nu era greu să intri la aceste două mari universități dacă puteai plăti.

— Nu, mulțumesc, am zis. După școală vreau să merg direct să lucrez pentru o companie care să mă trimită în minunate locuri îndepărtate ca Africa și China.” (p. 203)

„Poate n-o să vă vină să credeți, dar când aveam optsprezece ani mi s-a întâmplat să câștig premii și medalii de la Societatea Regală de Fotografie din Londra. Am primit chiar și o fermecătoare medalie de bronz de la Societatea de Fotografie Egipteană din Cairo și încă mai am fotografia cu care am câștigat-o. E o fotografie a uneia dintre așa-numitele Șapte Minuni ale Lumii, Arcada din Ctesiphon, din Irak. Este cea mai mare arcadă nesusținută din lume și am făcut poza în timp ce mă antrenam acolo pentru RAF în 1940. Zburam pe deasupra deșertului, singur într-un biplan Hawker Hart vechi, și aveam aparatul de fotografiat în jurul gâtului. Când am zărit uriașa arcadă stând singură într-o mare de nisip, am coborât o aripă a avionului pe o parte, m-am lăsat să atârn afară din carlingă susținut de curele, am lăsat manșa din mână, am fixat obiectivul și am apăsat pe obturator. A ieșit bine.” (pp. 201-202)

„Nu cred că ți-am vorbit despre programul nostru zilnic: primul clopoțel sună la șapte și un sfert, iar bobocul responsabil cu apa în fiecare dormitor se trezește și umple vasele cu apă fierbinte și deschide ferestrele. Apoi, dacă vrea, se așază la loc în pat. Al doilea clopoțel sună la șapte și jumătate și toată lumea trebuie să coboare jos la rugăciune înainte de opt fără un sfert. Apoi…” (p. 188)

„În prima seară la St Peter, când, nefericit și tânjind după casă, m-am făcut covrig în pat și s-au stins luminile, nu mă puteam gândi decât la casa noastră, la mama și la surorile mele. Unde erau, mă întrebam. De unde zăceam eu, în ce direcție era Llandaff? Am început să mă gândesc puțin și n-a fost greu să-mi dau seama, pentru că-mi era de ajutor Canalul Bristol. Dacă mă uitam pe fereastra dormitorului, puteam să văd canalul, iar marele oraș Cardiff, lângă care era Llandaff, se găsea aproape exact în dreptul meu dincolo de canal, doar că puțin mai la nord. Deci, dacă mă întorceam către fereastră, eram cu fața către casă. M-am răsucit în pat și m-am întors cu fața către casă și familia mea.

De atunci înainte, pe toată durata șederii mele la St Peter, nu m-am culcat niciodată cu spatele la familia mea.” (p. 103)

Din copilărie de Roald Dahl