Când saga unei familii devine centenar

Dan Stanca este un scriitor cunoscut pasionaților de literatură de la noi. Nu e nici la primul roman, dar nici la ultimul, de asta sunt convinsă. Scrie mult, într-un ritm amețitor pentru mulți dintre confrații săi și, dacă căutați o cheie pentru tot acest parcurs, cred că aceasta ar putea fi retragerea. Pur și simplu, Dan Stanca este foarte puțin (spre deloc) prezent în viața socială/publică de la noi. Nu sunt în măsură să judec dacă e bine sau rău cum a ales el să-și organizeze viața de scriitor, dar mă bucur din plin atunci când sub ochi îmi cad roadele acestei vieți: romane scrise bine, ba chiar foarte bine, care pot sta pe rafturile unei biblioteci alături de nume mari ale literaturii universale.

Iată că în 2018 el alege să dea cititorilor un roman cu un subiect îndrăzneț – saga unei familii românești care se întinde de-a lungul unei sute de ani, adică fix de-a lungul Centenarului României Mari, aniversat la 1 Decembrie 2018, poate că cel mai important eveniment istoric pentru poporul român. Detonarea nu e doar saga familiei Bianu, ci, pe fond, devine istoria românilor rescrisă în cheie literară de către Dan Stanca. Așa se face că autorul dovedește respect față de înaintași, dar, în același timp, un respect combinat cu o luciditate rarisimă și atât de necesară atunci când vrem să îndreptăm erorile trecutului.

Patru generații ale aceleiași familii, Bianu: Nichifor Bianu (Marin Bolborocea) – străbunicul; Emilian Bianu – tatăl; Alexandru Bianu – fiul; Andreea Buianu Meinhof – fiica. O să vedeți când citiți cum se ajunge la numele Bianu, Bolborocea fiind un nume foarte românesc, dar care a creat mari probleme celor care-l purtau. Talentul scriitoricesc al lui Dan Stanca se vede din felul cum pornește intriga romanului, cum alege să construiască narațiunea, fără prea multe burți (o să găsiți multe puncte de asemănare cu scriitura lui Nicolae Breban, dar o să-l iubiți pe Stanca tocmai pentru că el se abține să încarce acțiunea cu multe pasaje descriptive de care te poți foarte bine lipsi) și fără prea multe date. Autorul alege să redea istoria familiei punând accentul pe oameni și pe felul cum se tranformă aceștia datorită evenimentelor la care asistă, iau parte sau pe care ei înșiși le provoacă.

„A scăpat de mobilizare și a rămas acasă, în ograda cu purcei și orătănii, aidoma unui infirm, a unui handicapat, ceea ce l-a durut foarte tare, mai ales că vecinii bătrâni îl priveau cu luare-aminte. În felul acesta, dezechilibrul său nervos s-a accentuat. Bubuiau tunurile la mii de kilometri depărtare, dar i se părea că bubuie în capul lui. Avea și hemoragii intestinale pătând bunătate de cearșafuri, pe care sărmana Aglaia le schimba și le spăla fără să crâcnească. Domnul Crainic nu mai venise pe la ei pe acasă, iar dispariția putea fi citită tot ca un semn al răului. De fapt, omul simțea la rândul lui că norii adunați deasupra țării nu vor fi goniți doar de un simplu vânticel. Scrisese pogoane de articole la gazetă, numai că literele de la o vreme se încârligaseră și răneau sufletele firave. Curgea sânge din pagină, care se amesteca cu sângele de pe front. Bianu, de cealaltă parte, nu avea somn și murmura fără noimă în timpul nopții. Aglaia apleca uneori urechea și distingea câteva cuvinte cu înțeles, din care reieșea aceeași frică formidabilă.

– Va fi rău, RĂU, oricine va câștiga războiul tot rău va fi…” (Străbunicul)

Acțiunea are ca punct de plecare teritorial vorbind, vestul României, după care ea se derulează în București, căci acolo era „centrul de comandă” al istoriei comunismului de la noi. Era și normal ca cele mai multe pagini din roman să fie consacrate perioadei comuniste, nu doar pentru că regimul a avut aproape cincizeci de ani la dispoziție ca să amprenteze nefast, ba chiar tragic, generații întregi de români, ci pentru că schimbările survenite în toate planurile vieții au fost iremediabile. Și Dan Stanca a ales pe bună dreptate, drept epicentru alschimbărilor Casa Scânteii, iar noi cititorii, vedem cum ea apare din senin și crește pe zi ce trece, până atinge proporții gigantice (și la propriu, dar și la figurat). Numai că el nu vorbește despre cum s-au pus cărămizile una peste alta, nu e scris nici măcar un rând despre câți oameni au murit punând clădind etaj după etaj. Nu, Dan Stanca ne vorbește despre oameni, despre cei care au proiectat măreția acestui monument în conștiințele oamenilor până acolo încât le-a șters creierele. Și, surpiză pentru mulți (pentru mine, personal, nu), una dintre acești nefaste personalități este cea a lui Silviu Brucan. O să aflați citind capitolul dedicat lui Emilian Bianu, cum a ales Stanca să împletească destinul comunistului de prin rang cu destinul unuia dintre membrii familiei Bianu.

„Brucan era destul de ocupat, dar a împins o ureche în direcția celor bolborosite de tânărul său discipol. Deodată a ridicat ochii din hârtii și l-a pironit pe Emilian, care pur și simplu a înghețat.

– Adică vrei cu tot dinadinsul să știi cine a murit cu o lună înaine de tovarășul Stalin? Așa, vasăzică…. Asta te omoară, asta nu-ți dă pace? Păi, îți spun eu, Milică, să nu mori cu curiozitatea neîmpăcată, s-a dus pe lumea ailaltă, deși nu există așa ceva, un mare bandit, Iuliu Maniu, a murit la Sighet, unde-i era locul, și l-am aruncat în groapa comună, de ce ești atât de curios? Dacă nenorocitul de acum, care a dat ortul popii, ți-a spus chestia asta chiar în ziua în care eram toți îndoliați de decesul tovarășului Stalin, asta înseamnă că făcea și el parte din tagma nemernicilor, dar ni s-a vârât pe sub piele ca să aibă un os bun de ros, bandit mare, în fine, i-am comandat coroana, dă-l dracului, nu sărăcește partidul din cauza unor flori, iar tu faci ce vrei, dar bagă de seamă…” (Bunicul)

A treia generație intră în scenă, Alexandru fiind un tânăr derutat, care nu știe dacă să se dezică de tatăl său sau să aleagă să înțeleagă mai bine cum de a ajuns tatăl său un biet funcționar la ziar (unul care scrie necroloagele sau alte articole de acest gen), el, care fusese cândva unul dintre cei mai buni din breasla sa. Și, ca de fiecare dată când alegi să-ți afli rădăcinile, Alexandru va da peste multe dileme cărora el trebuie să le găsească rezolvarea. Dacă va reuși sau nu, o să vedeți citind cartea. E interesant felul cum Dan Stanca alege, de această dată, analiza schimbării de mentalitate; el nu mai pune accentul pe evenimente, ci pe frământările interioare, pe felul cum internalizează Alexandru diferitele întâmplări din viața socială românească sau din fostul bloc comunist. Procedând astfel, el îi pregătește lui Alexandru fuga: din țară, fuga de familie și fuga de propriul lui eu. Îi justifică multe din lașități și-i, totodată, îi dă voie să se întoarcă acasă.

„Alexandru Bianu avusese zece în facultate la istoria filosofiei, iar profesoara lui, doamna Florica Neagoe, îl lăudase de câte ori avusese ocazia, Mintea ta, îi spusese băiatului, e făcută pentru abstracțiuni înalte. Femeia a murit însă înainte de-a împlini 60 de ani, a aflat în Germania de decesul ei, și tot în Germania a mai aflat că amărâta suferise traume mari în urma ședințelor de demascare a celor implicați în revoltele studențești din toamna anului 1956. Nu a fost închisă, dar nici bine nu i-a fost. Era specialistă în Kant și neokantianism, dar gurile rele spuneau că deseori plângea de una singură la Biblioteca Centrală Universitară, în sala de lectură, având în față Critica rațiunii pure, făcea filosofie cu lacrimi, fiindcă între mintea și sufletul ei exista un acord deficitar. Dar de la ea învățase multe Alexandru, și tot ea îi explicae relația dintre om și destin.” (Tatăl)

Când citim despre Alexandru și întâmplările care-i compun viața citim, de fapt, despre neputința noastră, ca popor, de a ne salva la timp. Se ascunde acolo, între întâmplările mai mult sau mai puțin importante, un fel de fatalism, căruia ne supunem, noi, românii, aproape fără să ne dăm seama. Și ne trezim purtați de valurile istoriei într-o direcție nu tocmai pe placul nostru. Pentru Alexandru rodul acestei derive este chiar fiica sa, Andreea, cea care va închide cercul. Andreea este o ființă paradoxală, asemenea suitei evenimente din viața socială de la noi de după 1989. Succesiunea acestor întâmplări este atât de rapidă, încât nici nu-ți dai seama când ai ajuns de la nașterea ei la momentul morții. Și nu înțelegi cum de-a devenit atât de tragic un destin care se anunța a fi unul excepțional (în sensul cel mai bun posibil al cuvântului). Pe cât de repede se citesc aceste pagini, meritul scriitorului fiind că a imprimat exact acel ritm – în continuă creștere, până la marea explozie -, pe atât de greu de internalizat se lasă cele citite. Cititorul se va trezi meditând la ceea ce a fost cu adevărat viața lui de până la momentul lecturii, cum de au devenit posibile toate aceste erori și orori etc.

„Alexandru visase chiar visul bunicului său în care apărea strănepoata Andreea, pulberaă într-un nor de carne, sânge și schije. Sărmanul Marin Nichifor Bolborocea Bianu a visa-o înainte de moarte pe fată, dar nu l-a visat e fiul sau chiar pe nepotul lui pierit în acelați noian. Nepotul avea însă să-i viseze visul. Nu-l cunoscuse pe bunic și cu toate acestea i-a apărut în noapte imaginea unui om doborât de viață, cu sufletul întortocheat, din care se întrupau premoniții incredibile.” (Fiica)

Cheia în care este scrisă Detonarea este cea a realismului necosmetizat. Cu multe accente de ironie și autorironie, cu multe tușe de umor care vin să îndulcească faptele, cartea se va lăsa citită ușor. Detașarea cu care Dan Stanca alege să (re)povestească multe dintre evenimentele cu adevărat importante pentru români (ca popor) facilitează o mai bună înțelegere a ceea ce suntem de fapt. Detonarea nu e un roman istoric propriu-zis, dar ar putea să fie foarte bine considerat romanul micilor-istorii-care-ajung-să-compună-marea-istorie. Luați Detonarea și, cine știe, poate că istoria, marea istorie se va scrie altfel pentru generațiile următoare.

„Detonarea” de Dan Stanca