Când pandemia dictează norma – artiștii și reinventarea viitorului

Săptămâna trecută, pe 27 aprilie, lumea întreagă a celebrat Ziua Dansului. O celebrare a mișcării (libere) în condiții de izolare la domiciliu. În condiții extreme, artiștii au dat doavadă că se pot reinventa și că pot merge mai departe, acceptând din start ideea că fără artă nu se poate. Credința că arta ca formă de expresie ne definește și face parte din cultura fiecăruia dintre noi este una inculcată adânc în mentalul fiecăruia dintre cei care au ales să se implice în promovarea acesteia, în orice condiții și cu orice preț. Dincolo de toate limitările fără precedent – purtarea măștii în spațiile publice, consemnarea la domiciliu, limitarea până la renunțarea totală a deplasărilor în interiorul localității sau în exteriorul acesteia, suprimarea temporară a comunicării față-în-față, obligă toți artiștii la o regândire și, uneori o fundamentare pe noi temelii a actului artistic în sine, produsul final al unor exerciții de gândire și proiectare mentală personale sau colective.

Dansul și dansatorii, spre deosebire de actori și scenele de teatru, sunt dependenți mai puțin de spațiu – ei pot perfoma în orice loc, cu condiția să aibă un public adecvat. Dar, pe de altă parte, astăzi vorbim din ce în ce mai mult de instalații de corpuri, de o inflație de stiluri și expresivități corporale, toate fiind forme ale unor idei născute din nevoia de a comunica și de a pune în comuniune oameni diferiți. Iar comunicarea prin intermediul mișcării și a dansului are nevoie de mai puține reguli decât arta teatrală, nu este dependentă de un anumit spațiu și nu necesită pregătiri extravagante. În aceste condiții, în tot acest timp, de când pandemia cauzată de răspândirea coronavirusului, dansatorii au reușit să convertească toate limitările în oportunități: de comunicare directă cu publicul, de gândire de noi proiecte, de redimensionare a celor mai vechi etc. Dansatorii au cultivat mișcarea și în condițiile în care dreptul la libera circulație a fost serios afectat! E doar unul din paradoxurile cu ajutorul cărora arta dansului supraviețuiește și, mai mult, se reinventează mereu și mereu.

Octavian Saiu, gazda Antotimpurilor dialogului despre teatru de la Teatrelli, a avut trei invitați celebri în cadrul ediției dedicate Zilei Internaționale a Dansului: Noa Wertheim (coregrafa companiei de dans Vertigo din Israel – considerată una dintre cele mai reprezentative companii de dans din lume la ora actuală, cu spectacole prezentate în România ca evenimente special în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu), Tobias Biancone, (Director General al Institutului Internațional de Teatru – ITI-UNESCO) și Jarosław Fret (Directorul Institutului Grotowski și al Teatr Zar). Trei creatori, trei vizionari, trei oameni care au contribuit esențial la dezvoltarea artei dansului în acest secol. Trei oameni diferiți ca structură, dar atât de asemănători în fond. Un dialog fertil și interesant, productiv în măsura în care ideilor și viziunile celor trei s-au întâlnit prin intermediul întrebărilor puse de moderator și au dat o altă perspectivă asupra a ceea ce va fi în viitor. Niciunul dintre cei trei n-au dat impresia că ar fi pesimiști, din contra. Pentru toți perioada aceasta a fost una a reflecțiilor profunde, a redimensionării propriei lor arte și munci și a reașezării în contexte noi a principiilor și valorilor după care s-au ghidat și la care nu vor renunța nicicum. Pentru Tobias Biancone speranța este cuvântul-cheie, care ne ajută să ne simțim liberi și să creem noi și noi conexiuni, să contribuim activ la crearea unei comuniuni; el crede, de asemenea, că trebuie să rămânem puternici și să facem în așa fel încât să punem în legătură cât mai multe organizații și asociații culturale. La o simplă prospectare a trecutului, ne apare ca fiind evidentă importanța educației artistice în formarea oamenilor (îi dau în totalitate dreptate – gândiți-vă că încă din antichitate principiile unei educații sănătoase s-au fundamentat cu ajutorul însușirii celor șapte arte): „Nu contează ce tip de artă promovează, doar să o facă.”, spune Tobias.

Noa Wertheim a avut un punct de vedere mai personal, dar în același timp a reușit să se pună și în poziția de fondatoare a companiei de dans Vertigo. Stilul ei de viață, valorile după care se ghidează și în baza cărora a fundamentat o întreagă filosofie de dans, o conduc și acum; pentru ea pandemia și izolarea sunt motive de bucurie, în sensul în care ai mult mai mult timp să te gândești la ceea ce contează cu adevărat pentru tine, ca artist, la valorile după care te ghidezi. Pentru Noa Wertheim la nivel mental dialogul devine posibil oricând și asta este ceea ce a încercat să facă în toate producțiile companiei pe care o conduce. Dar va trebui ca în continuare să ne păstrăm mințile deschise, pentru a reuși să fim și mai creativi.

Jarosław Fret a vrut să pună în centrul discursului său o altă valoare decât antecesorii săi și anume încrederea. Personal, am rezonat foarte mult cu poziția lui, pentru că, într-adevăr, în vremuri ca cele prezente, în care multe din drepturile și libertățile personale ne sunt sublimate contează enorm încrederea: în ceea ce facem, în ceilalți, în forța ideilor pe care le punem în circulație. Nu întâmplător, el a pomenit deseori numele a doi mari creatori de teatru: Jerzy Grotowski și Peter Brook. Pentru Fret este importantă, de asemenea, comunicarea, fie și intermediată, pentru că doar așa putem pune în circulație valorile, iar frica pe care o simțim o putem converti în sunet și mișcare.

N-ar trebui să ne suprindă faptul că cei trei invitați speciali ai lui Octavian Saiu au proiecte de viitor, se gândesc concret la ce au de făcut (din pozițiile lor oficiale sau mai puțin oficiale). Cu alte cuvinte, crează! Iar asta înseamnă mai mult decât supraviețuire, înseamnă viață! Așa se justifică și concluzia de final a moderatorului: nu trebuie să renunțăm să visăm.

Faptul că artiștii (în general, nu doar dansatorii și/sau coregrafii) n-au încetat în toată această perioadă să-și facă planuri de viitor, să creeze și să realizeze proiecte nu este un semn de idealism, ci de realism și de adecvare. E important să ne păstrăm mintea întreagă și clarviziunea, dar asta nu devine posibil decât dacă covertim frica în ceva bun: învățăm mai multe despre noi înșine, aflăm lucruri noi despre ceilalți și împreună reușim să mergem mai departe. Chiar dacă sunt din ce în ce mai multe voci care susțin că deja suntem într-o eră a postumanului, în care tehnologia dictează, eu încă mai cred că umanitatea va avea un viitor în măsura în care vom da valoare actului cultural, indiferent de formă ar avea acesta (spectacol de teatru, de dans, tablou sculptură etc.).

Anotimpurile dialogului despre teatru cu Octavian Saiu – Ziua Internațională a Dansului