„Pe mama n-o mai am de aproape doi ani. Pe tata, de aproape patru. În apartamentul în care au locuit cincizeci şi trei de ani, din cei cincizeci şi şase cât au fost împreună, urlă liniştea. Apartamentul e gol, dar mobilat. Va fi scos la vânzare, golit, umplut la loc de un alt ocupant, transformat în amintire.

Mă ajută în vreun fel scrierea acestei cărţi?

Prea puţin. După trei-patru pagini, bănuiala devine certitudine: prezenţa tatei în carte nu-i suplineşte absenţa în carne şi oase.

Şi atunci, de ce o scriu?

Fiindcă nu pot să n-o fac.

«Prea puţin» e mai mult decât «deloc».

Ajutorul, mai cu seamă în vremurile astea, nu se refuză.

Iar Recviemul vesel e o carte pentru cititori şi un sprijin pentru mine.“ — RADU PARASCHIVESCU, aprilie 2020

Credit foto: Radu Sandovici

RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.

Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?) (Humanitas, 2016), Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri (Humanitas, 2017), Cartea râsului și a cercetării (Humanitas, 2017), Două mături stau de vorbă. Scene românești (Humanitas, 2018), Orice om îi este teamă (Humanitas, 2018), În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019), Omul care mută norii (Humanitas, 2019).

*****

Fragment

Cine îşi imaginează un contrast net între isteţimea „domnilor elevi” şi indigenţa neuronală a celor puşi să-i instruiască se înşală. La fel ca boala şi moartea, prostia e democratică. Nu-şi alege arealuri, nu are preferinţe. Apare şi se manifestă pretutindeni. Colegul Anatolie Borcea, îmi povesteşte tata, e un basarabean letargic şi încet la minte, care aşteaptă răbdător o telegramă de la mama lui din Cahul. Când în sfârşit telegrama ajunge la liceu şi ofiţerul de serviciu i-o înmânează, Tolea Borcea o cercetează câteva clipe, scoate un oftat şi i-o dă înapoi ofiţerului: „Să trăiţi, dom’ locotinent, nu-i scrisul mămuchii”. E adevărat, „domnul elev” compensează minusurile de adecvare la realitate prin fior poetic. Seara, înainte să se ducă la culcare, Tolea îl ia deoparte pe tata şi-i recită din creaţia de peste zi. Liceanul are la degetul mic câteva registre poetice, dintre care unul e, hotărât lucru, cel filozofic: „Şi soarta fu ca să ne fie / A noastră tristă despărţire”. Somat să-şi dea cu părerea, tata se vede pus în faţa unui sever examen de autocenzură. Dacă râde, Tolea îl expediază la carcera simbolică a prieteniei trădate. Dacă-l critică, se expune bănuielii de invidie. Câteodată şi minciuna e vorbă, aşa că tata se decide pentru o abordare flauşată: „Interesant, Tolea. Interesant şi sensibil. Mai scrie.” „Păi stai, c-am mai scris. Ascultă aici: «Destinul vieţii e izvor durerii / Care ţi-am spus că nu ne vom vedea.»

          Mai târziu, când tata îmi arată câte o poezie pe care tocmai a scris-o, îmi fac un obicei din a începe judecata critică printr-un omagiu adus liceului militar din Cernăuţi. Am două formule favorite, pe care le alternez. Prima: „Nici Zamfir Mocanu n-ar fi zis-o mai bine”. A doua: „Categoric, e peste Tolea Borcea”. Tata schiţează tentative de surâs, dar pare uneori colindat de regretul că s-a apucat să-mi povestească.

          Nu există motive pentru care elevul neghiob să se preschimbe în ofiţer destupat. Faptul că devii locotenent al armatei regale nu atrage beneficii pentru creier. Coco Arnăut, fost coleg al tatei şi fost aspirant la statutul de taur comunal printre liceeni, e dovada vie a afirmaţiei. Arnăut este un Don Juan wannabe, un Casanova iluzoriu, un surogat de George Gordon Byron. După ce termină liceul se instalează cu chirie la o bucovineancă minionă şi riguroasă, care-i pune în vedere din capul locului să nu aducă femei în cameră. Asta nu-l împiedică pe Coco să-şi depene poveştile de dragoste şi seducţie ori de câte ori vine câte-un fost coleg pe la el. În plus, nu se abţine niciodată să livreze detalii picante. Întrebat cum îşi asigură atâtea partenere într-un loc unde femeile nu au ce să caute, Coco Arnăut face cu ochiul şi şopteşte complice: „Chiar şi băbuţele vigilente dorm noaptea”. „Şi nu te-a prins niciodată?” îl mai întreabă câte un musafir tentat să creadă. „Niciodată, pe onoarea mea”, răspunde Coco. În realitate, Arnăut n-a adus nici măcar o rochie de damă în camera lui din Cernăuţi, cu atât mai puţin o femeie după miezul nopţii. Asta însă nu-l opreşte să se fălească. O face de faţă cu cine se nimereşte, iar o dată confidentul se întâmplă să fie tata, care-i trece pragul pentru un pahar de vin.

          -Jacques (aşa îi spun foştii colegi de liceu), am dat peste o bucăţică… te lingi pe degete. Frumoasă de pică.

          -Iar te umfli în pene, răspunde tata, despre care aflu, mult mai târziu, că fusese un model de urmat în materie de vânat fuste.

          -Pe onoarea mea, Jacques. Dacă-ţi arăt, te strângi singur de gât.

          Arnăut îl mai tachinează câteva minute şi până la urmă îl face să cedeze.

          -Ia arată-mi, Coco. Parcă văd că e numai gura de tine.

          Locotenentul Arnăut (sic!) scoate din buzunarul vestonului o fotografie pe care o prezintă mândru.

          -Uite-aici.

          -Dă-mi-o să mă uit mai bine. O ţii prea departe.

          -Nu, că mi-o iei.

          -Hai, măi Coco, fii om serios. Ce să fac eu cu poza ta?

          Arnăut nu vrea să lase fotografia din mână, iar după ce i-o smulge prin folosirea forţei, cu toate protestele părţii vătămate, tata descoperă motivul. Întoarce fotografia pe verso, unde vede următoarea dedicaţie: „De la Mariana, cu dragoste, Coco”.

          -Dobitocule, e scrisul tău. Îţi trimiţi singur poze?

          -Faci abuz, Jacques, mârâie Arnăut ulcerat.

          -Ce abuz, mă, nu ţi-e bine?

          -Abuz de inteligenţă. Te crezi deştept, da?

          Dacă relatările tatei sunt corecte – şi nu văd de ce n-ar fi – , înseamnă că există formule pe care le auzi identic, după zeci de ani, din alte guri. „Faci abuz” e una dintre ele. Mulţi ani mai târziu, pe când câştigă o pâine nu foarte albă la I.C.P.I.L.A. (Institutul de Construcţii şi Proiectări din Industria Lianţilor şi Azbocimentului), tata are un şef născut anume spre a ilustra „incultura enciclopedică” despre care scrie Stanysław Lem. Când îl vede citind dintr-un volum de poezii, omul schiţează un gest misterios în direcţia capului şi-l întreabă: „Pesimist, pesimist?” Şi tot el preia fără să ştie expresia lui Coco Arnăut şi i-o aruncă în faţă tatei după un episod cu martori.

          -A venit fiică-mea ieri şi mi-a zis c-o să-i ducă profesoara de desen la un ermitaj peste două zile, anunţă el.

          -Poate la un chiuretaj, ricanează tata.

          -Ia te rog, Ioane. Fata are treişpe ani, ce Dumnezeu.

          -La un vernisaj, domnule. Ver-ni-saj. Ermitajul e altceva.

          -Faci abuz.

          Ca tânăr locotenent, tata continuă să facă abuz şi faţă de Coco Arnăut. După ce se amuză de falsul lui în acte, pândeşte momentul când se duce la baie – „o să stau o vreme, sunt cam constipat” – , îi caută în noptieră şi găseşte alte fotografii cu dedicaţii asemănătoare: „De la Sonia, mereu a ta, Coco”, „De la Felicia, cu multă iubire, Coco”, „De la Jeni, un gând în contra uitării, Coco” şi tot aşa. Scrisul de pe verso e, bineînţeles, acelaşi. Coco Arnăut ţine un harem virtual în noptieră şi se consolează în felul ăsta pentru o virginitate prelungită, de care nici o oficiantă a plăcerii nu pare dispusă să-l scape. Fiindcă, îi mărturiseşte Coco tatei cu un alt prilej, după ce se îmbată zdravăn, „de vrut nu mă vrea nimeni pentru mine aşa cum sunt, iar eu bani la curve nu dau”.