Să ai replică de sine stătătoare cu referire directă la Pădurea de mesteceni (Brzezina), filmul-cult în regia lui Andrzej Wajda și să nu reușești să pui în valoare nicicum; să alegi un text de o poezie cum rar ți-e dat să auzi și să faci tot posibilul să anulezi poezia, ei da, rar mi-a fost dat să văd așa ceva! Încerc să mă obiectivez, astfel încât să pot scrie despre Oxygen de la Teatrelli la rece, ca să pot înțelege și eu unde s-a produs fractura. De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, e vorba de mai multe fracturi.
În primul rând, spectacolul cu Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu și realizat tot de ei avea nevoie de un regizor, de un om din afară care să-i ghideze pe cei doi; sunt ferm convinsă că cei doi s-au lăsat purtați de text și de propria lor viziune asupra acestuia, încât proiecția lui scenică e un fiasco aproape total. Mi-a părut rău să văd oameni ieșind din sală în timpul spectacolului sau pe final, cum, la fel, m-a întristat să aud schimburi de replici între spectactori în legătură cu calitatea textului. Nu acesta este vinovat, de data aceasta chiar nu! Vîrîpaev a scris o piesă cum rar se mai scriu astăzi: construit pe cel puțin trei dimensiuni (cum ne raportăm la dragoste din punct de vedere strict personal, ce mai înseamnă dragostea astăzi în plan social/cât mai contează iubirea în construcția unui sistem de relații personale și dimensiunea valorică, cea referențială, cu trimiteri directe și explicite la parabolele biblice – câteva din cele zece porunci nu sunt întâmplător strecurate în text, ele au rol de a relansa acțiunea și de a reorienta câmpul atenției într-o cu altă direcție decât cea de până atunci), el are potențial intrinsec cât pentru cel puțin zece montări diferite. Se pretează la monodramă, la instalații sonore și/sau de corpuri umane, la montări „clasice” etc.
Credit foto: Teatrelli
În al doilea rând, atunci când alegi să faci un spectacol în care poematicul să fie exprimat prin intermediul limbajului nonverbal – respectiv momentele de dans – atunci te asiguri că știi foarte bine ce vrei și, mai ales, cui folosește ceea ce faci pe scenă. Pentru că am avut senzația că scenele de dans n-au slujit nicicum textului și/sau spectacolului în sine. Trebuie să fii foarte sigur pe tehnica corporală la care faci apel și pe dinamica corpului atunci când alegi să „traduci” în limbaj nonverbal un text cum este Oxygen de Ivan Vîrîpaev. În ciuda aparențelor, să vorbești despre dragoste nu e chiar simplu și nici la îndemâna oricui, chit că ai studiat mii de materiale înainte. Pentru că impresia mea asta este: cei doi au multe materiale vizionate în spate, numai că drumul de la ceea ce ai văzut la ceea ce știi/reușești să faci este unul foarte lung. De aceea era nevoie de un regizor distinct, cineva din exterior care să-i ghideze în efortul lor de a asigura un continuum scenic, o unitate ideatică.
În al treilea rând, mi-a părut foarte rău să văd textul fracturat din cauza unor mijloace scenice prost corelate sau folosite impropriu. Proiecțiile video și-au pierdut mult din valoarea intrinsecă, pentru că ori viteza succesiunii imaginilor nu era una adecvată, ori nu era corelată cu mișcările din scenă ale personajelor. Pe de altă parte, fondul sonor a fost unul foarte bine ales, numai că cerea o expresivitate corporală ieșită din comun, sau cel puțin mai bună decât ce-am văzut.
Credit foto: Teatrelli
În al patrulea rând, revenind la text, căci el este baza: literatura rusă nu excelează în modele de personaje feminine de genul celor care dau ochii peste cap și scapă farfuriile din mână la prima zbatere din gene a lui Făt-Frumos. Până și Anna Karenina are ceva din asprimea femeii puternice și încercate de soartă, căci a trăi într-un spațiu aflat sub imperiul frigului (din toate punctele de vedere) nu e ușor. Nici Vîrîpaev nu și-a propus să aducă în fața spectatorilor o ea cu o fragilitate căutată, ci o femeie care-și caută alter ego-ul în permanență, iar în căutările ei este gata să se sacrifice pe ea însăși, dar nu oricum și oricând, ci doar pe altarul dragostei împărtășite. Oxigenul este dragostea împărtășită, de aceea astăzi pare că tot mai mulți dintre noi nu mai știm să respirăm, parcă am fi mai tot timpul în căutarea unei guri de aer proaspăt, pentru că am uitat sau nu mai știm să iubim. Iar dragostea pentru celălalt începe cu iubirea de sine, oricât de egocentrică ar suna afirmația, așa este. Vîrîpaev face multe trimiteri în text în aest sens: căutările ei și ale lui sunt, înainte de orice, căutările sinelui, iar când cei doi ajung să se simtă bine în pielea lor, abia din acel moment devine posibilă starea de „doi”, adică starea de „noi împreună devenim un singur eu”. Oxigenul respirat la unison nu se epuizează, ci este suficient chiar și pentru încă o viață, cea apărută din reunirea celor doi. Din dinamica relațiilor scenice nu mi-am dat seama dacă ea este veriga puternică sau el, după cum nu mi-a fost clară alternanța polilor de putere între cei doi, în ciuda faptului că ei au acoperit bine scena din punctul de vedere al mișcării ca atare în spațiu. Și cred că această incapacitate a mea derivă din faptul că a lipsit mai tot timpul reperul valoric: care este valoarea/setul de valori la care se raportează cei doi, în jurul cărei valori se construiește relația lor de iubire? Nu e suficient să auzi rostită cu voce de tenor porunca biblică, cum nu este suficient să cânți bine în limba rusă.
Credit foto: Teatrelli
Am venit cu foarte mari așteptări la Teatrelli, dar din păcate am plecat de acolo cu dorința acută de a-i întoarce pe cei doi actori în sala de repetiții. Spectacolul în sine are multe părți bune, dar care „mor” sufocate de lipsa unei bune înțelegeri a textului și de o viziune regizorală coerentă (și mai profundă). Mi-ar plăcea să-i văd pe cei dominând textul și nu invers. Nu e timpul pierdut, încă nu e.
Oxygen – Teatrelli
De: Ivan Vîrîpaev
Cu: Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu
Costume: Laura Hîncu
Scenografie: Ileana Zirra
Proiecții video: Sineira Studio
Traducere: Mașa Dinescu
Light design: Ștefan Vasilescu
Fotografie afiș: Vlad Eftenie
Asistent regie: Oana Rainer
Un spectacol de: Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu
