Un Saramago român?! Altfel despre aporiile literaturii…

O preocupare mai veche a lui Alexandru Ecovoiu, raportarea la divinitate și la dogme, prin hermenutică răsfățată de fantezie, revine în Ambitus. „Totul” se desfășoară într-un regat, fost imperiu, probabil parte a Kakaniei mult mai „recunoscute”, mai exact într-un orășel de câteva mii de locuitori, Vergo, pe care cinefilii îl pot identifica cu un Dogville, în care un Lars von Trier ar avea mână liberă să dezvolte ideatica aproape sobră a lui Al. Ecovoiu…

Deși, dacă este să stăm strâmb și să judecăm aproape drept, scenografia Vergo-ului ar fi mult mai bogată decât cea din Dogville! Sic! Iar Nicole Kidman ar mai putea să o interpreteze, dar repede, pe călugărița Irma, făcând cu ochiul cunoscătorilor spre înălțimile cântate și în „The Sound of Music”… „Sora Irma”, care pare să fie aleasă pentru o nouă minune comparabilă cu nașterea Mântuitorului…

Un roman-simfonie, unde Vocii Divinității i se acordă rolul Corului din Simfonia a IX-a, dar nu numai Bucuria „ambitusului interzis” (teoretizat de către un personaj aproape insignifiant) se aude, și prin intermediul lui Tiber, un personaj mult mai important, așadar, nu numai Bucuria, ci mai ales Gândirea, pentru că avem un Dumnezeu nu de aflat, ci de gândit. (p.197)

Un roman filosofic, opunând Rațiunii sentimentul Nebuniei generalizate (care a încercat să fie surprins și… tratat recent și de către un Stelian Tănase, în „Partida de vânătoare”, dar nu parabolic!), inventându-se literar (în maniera unui Camus în „Ciuma” sau Saramago în „Eseu despre orbire”) o lume și o situație asupra cărora vom insista foarte puțin, pentru a nu strica surprizele pe care scriitorul le pregătește minuțios:

Cert este că în Vergo, dar numai în Vergo, de la un moment dat, veți vedea care, nu mai moare nimeni. Apoi nu se mai naște nimeni. Dar nu este dăruită și tinerețea fără de bătrânețe!

Într-o altă ordine de idei, avem de-a face cu expresia romanescă a celebrelelor cuvinte ale lui Blaga: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, mai exact, în acest caz, corola de taine (posibile) ale Universului, ale boltei înstelate pe care unele personaje încearcă „să o citească”! Suntem între „a cuprinde taină”, p.18, și „ieșirea din taină”, p.104, multe dintre personaje gândind mult, mult, labirintic, detașându-se un marchiz (amintind de Prințul Don Fabrizio Salina, deși „nu ținuse niciodată o sabie în mână, nici măcar o armă de vânătoare”, p.164), marchizul Helmed de Astriz, și fostul profesor de latină Vusek, un fel de Cioran (ambii renunță la a preda elevilor după o scurtă activitate), dedându-se unor filosofii non-confomiste. Într-un final, marchizul va începe să-și ardă cărțile nenumărate, depozitare, în viziunea sa, după ce „pacostea” încremenirii în proiect, a „suspendării morții” încetează, depozitare a „gândurilor inutile”, care bruiază „muzica sferelor”, adică Vocea (lui Dumnezeu) care revine obsedant, în relația sa cu Ambitusul care dă și titlul cărții…

„Noi, în muzică, atunci când vrem să vorbim despre întinderea unei voci, de la nota cea mai gravă, pragul cel mai de jos al acelui glas, până la sunetul cel mai înalt pe care e capabil același glas să îl scoată, numim această întindere ambitus… E ceva măsurabil, exprimat în cuvinte, fixat în termeni preciși… Vocea Domnului e nemărginită, întinderea ei e fără de sfârșit. Nu există sus sau jos. Nu putem percepe sunetul, spusele acesteia… Mesajul… Niciodată. Mici segmente, uneori… Avem impresia… Ne-a fost dat, ne este dat, poate, să o distingem acum, în acest timp al nesfârșitei noastre existențe. Altfel, nu deslușim ce ni se întâmplă… Cine, ce sîntem… Poate vom izbuti, cîndva, să o auzim… (…) Ne-a fost dat, poate, să auzim Glasul, de o vreme încoace, dar nu avem organ, sîntem surzi. Nu este pentru ureche, nici pentru creier, nici pentru rațiune adică. Și nici pentru inimă. Nimic logic sau emoțional. Ceva care ne scapă, nu pot explica, nimeni nu izbutește. Și dacă în anii din urmă nu am priceput nimic, ni s-a oferit măcar un sens. Un fel de do de sus și do de jos. Parcursul dintre cele două note. Dar întinderea dintre aceste note – pe portativul celest – fiind infinită, nu ne-a permis să primim mesajul. I-am sințit, poate, vag, vibrația. Nu știu cum să spun. Ceva ermetic. Ambitus interzis. Prinși în tăcere.” (pp.246-247)

Acest fragment citat, poate un pic cam lung, care apare în finalul cărții, este, practic, o repetiție a ceea ce se mai afirmă undeva în text (pp.115-116), dacă nu chiar de mai multe ori: „…totul era Glas, ascultare nu era destulă. Sau nu existau urechi potrivite.” (p.111)

Indiferent care dintre personaje afirmă cele de mai sus, ghicim în primul rând efortul Scriitorului (care se mai și amuză prin considerații asupra Scrierii în general, a confraților de breaslă: „nu un foc aducea lumina, ci un glas despre care se zicea că, uneori, le vorbea artiștilor setoși de sublim sau doar li se părea lor. Condeierilor, poeților, mai ales, s-ar fi putut să le grăiască – stihuitorii erau mai curați decât confrații lor care scriau romane: povestașii, de cele mai multe ori, își chinuiau personajele, le omorau, aveau ceva negru în ei. Poeților, da; poeții erau c-un pas mai aproape de cer, povestașii cu unul mai aproape de iad; și de acolo puteau veni, uneori, voci…” – p.111), foarte interesant fiind „drumul” acestuia, căutarea soluțiilor „aproape din mers” pentru provocările pe care le ridică „noua lume” din Vergo.

Deși totul se petrece aproximativ în 15 ani, cândva, într-un spațiu „paralel” (dacă tot a fost Timpul suspendat!) european, între sfârșit de secol XIX și început de XX, ca echivalență cu totul și cu totul aproximativă, există trimiteri „politice” și la situația actuală a „asediului” la care este supusă Europa, în decadența ei aparentă sau nu…

Bref, un roman ambițios, ceea ce nu poate fi surprinzător la cei care i-au citit măcar parțial cărțile anterioare lui Alexandru Ecovoiu, unde Vocea este provocată, în cuvinte și cifre demne de o Sfântă Pătrime, dacă nu se ajunge chiar la Cincime. La pagina 67 se bate apropo la teoria deplasării spre roșu: dacă în Vergo, după legile atotputerniciei divine, se suspendă, într-un fel, teoria relativității generale, scriitorul își provoacă Scrierea să se îndepărteze de legile literaturii, scrise sau nu, apropiind-o de începuturile atât de legate de Sacru:

„Domnul putea orice! Un fiu, doi, zece! Nenumărați! Pentru fiecare om câte unul! Toată suflarea lumii fiind astfel sigur izbăvită! Asta din clipa în care toți Isușii ar fi fost, precum întâiul, crucificați! Fiecare dintre ei chiar de către acela pe care, prin moarte, urma să-l mântuiască! Până aici ar fi putut ajunge totul, ca posibilă continuare a gândului (ne)vinovat al femeii. În care aduna, la un loc, în fiecare trup, pe ucigaș și pe izbăvit, alcătuind contopiri imposibile. Posibile, în cugetul maicii starețe (n.Bookhub: ceea ce se întâmplă și în mînăstirea din Vergo are însemnătatea ei!!!), de vreme ce, cândva, nu se știe cine întrebase, satanic, dacă Dumnezeu putea să ridice un zid peste care chiar El să nu poată să sară?! Între cele două semne care încheiau propoziția, unul al dilemei, celălalt al uimirii, maica stareță întindea punte. Pe care o îndoia, o făcea cerc, ea fiind centrul. Marchizul, cu ani înainte, rezolvase mai abrupt.. Închipuindu-și-L pe Dumnezeu aflat chiar pe zidul pe care tot El, Domnul, îl ridica necontenit. Constructorul, deasupra oricărui lucru pământean ori nepământean. Întrebarea devenea retorică… pentru alții, rămânea de-a dreptul insultătoare. Cum să crezi, viclean, că îl poți pune pe Dumnezeu în situații imposibile?” (pp.188-189)

Fără iluzii prea mari în ceea ce privește omul și specia sa, atent la tot ceea ce a putut specula paradoxal mintea omenească, poate începând cu aporiile lui Zenon, menționate pe undeva, Alexandru Ecovoiu a încercat, în ultimă instanță, să descrie un paradis infernal sau un infern paradisiac, „miraj mizerabil” (p.197) sau nu, dar deloc mizerabilist. Între binecuvântare și blestem, care pentru sora Irma, uneori, se amestecau (p.135), Scrierea este și dovada, glumesc acum, că reptilianul creier, de la pagina 197, a avut și, într-un fel, mai are încă imaginația „lui”!!!

Despre aproape sfânta treime Irma, Tiber, și nu mai spun să nu, am o obsesie, stric surpriza, poate în altă parte, cu alt prilej!

Ambitus de Alexandru Ecovoiu